„ADUCĂTORUL DE APĂ”

Iulie 28, 2007 at 2:30 pm (REFERINTE)

Gânduri răzleţe despre Mitropolitul Tit Simedrea

Despre Mitropolitul Tit Simedrea am auzit vorbindu-se prima oară cu mulţi ani în urmă, în casa bunicii mele din partea tatălui, în Vlaşca, în satul Asan-Aga. Să fi fost acum mai bine de patruzeci de ani, pe cînd, pregătindu-ne să pornim cu trăsura către Pădurea lui Eftimie, bunica mea îmi arătase cu degetul, undeva, departe, către Prunaru, turla bisericii ce o ridicase rubedenia ei şi a mea, „Tit al lui Simedre”. Aşa îi zicea ea vărului din partea tatălui şi celor din spiţa lor: „ai lui Simedre”. Numele îl mai auzisem de vreo cîteva ori pînă atunci, dar era numele de clan căci despre cîte un „Simedre” se pomenea cîteodată într-un fel enigmatic, ce nu îmi puteam explica pe atunci dar l-am înţeles abia mai încoace, chiar recent, semănînd cu ceva complicat şi arhaic, între pomenire şi mulţumire către strămoşul exponenţial. Prima dată, pe cînd eram copil, se întîmplase să ajungem – Tata Mare, învăţătorul, şi cu mine – undeva, pe cîmp, către Răsuceni şi, fiind arşiţă şi aşezîndu-ne lîngă o fîntînă, îl auzisem pe bunicul cum rosteşte acel nume neobişnuit, ştergîndu-se la gură cu dosul palmei după ce băuse din ciutură: „Să fie de sufletul lui Simedre”. Această propoziţie ritualică îmi rămăsese impenetrabilă şi nici măcar nu o pricepusem altfel decît ca pe un gînd şoptit către sine însuşi şi nu mă gîndisem s-o desluşesc, într-atît mi se părea de înfricoşată. Nu o înţelesesem, de fapt, şi pe cînd, peste doar cîţiva ani, o mai auzisem şi de la tatăl meu, profesorul, cînd, bătînd cîmpurile de la Drăgăneşti de Vlaşca spre Comoara, ne opriserăm lîngă o cişmea, tot într-o vară ce aducea, în căldura ei de altădată, halucinaţie, zăduf şi, către orizonturi, pînze jucătoare de aer, fantasme, duhuri subţiri: apa morţilor. Tata se oprise să-şi potolească setea şi, după ce>>> continuarea aici >>>

ARTUR SILVESTRI

Anunțuri

Legătură permanentă 1 comentariu

I.P.S. DR. ANTONIE PLĂMĂDEALĂ DESPRE MITROPOLITUL TIT SIMEDREA

Iulie 28, 2007 at 2:25 pm (REFERINTE)

I.P.S. Dr. Antonie Plămădeală: Pe Mitropolitul Tit Simedrea l-am cunoscut destul de bine. După ce a venit de la Cernăuţi şi s-a stabilit în Mânăstirea Cernica, venea des prin Bucureşti, unde şi slujea: Era un mare mitropolit, cărturar de care ţineau seama toţi. Nu ştiu sigur de ce a plecat de la Cernăuţi. Cum însă eu l-am întâlnit după război, cred că a plecat din pricina războiului. l-am întâlnit adesea pe la Academia Română, la bibliotecă, pentru că era destul de studios. El a publicat cel dintâi din scrierile unui călugăr de la Cozia. A scris primele documente descoperite în Mânăstirea Cozia, ale Avei Jipa, care au socotite scrierile cele mai vechi de pe teritoriul ţării noastre. Ştiu că era un călugăr bun, şi nu şi-a încetat încercările nici când a fost în Mânăstirea Cernica. Cred că era foarte bătrân. Îmi aduc aminte bine de el, fiindcă el a fost unul din cei trei episcopi care m-au hirotonisit pe mine întru arhiereu, în ziua a treia de Crăciun, în anul 1970. Mi se părea că e de o linişte cumva fantastică. Nu l-am auzit plângându-se vreodată de ceva. Aşadar, el m-a>>> continuarea aici >>>

Legătură permanentă Lasă un comentariu

A. FÃGEŢEANU DESPRE TIT SIMEDREA

Iulie 28, 2007 at 2:25 pm (REFERINTE)

În anul 1942, am fost pe frontul de răsărit, am luptat ca ostaş şi când m‑am apropiat cu regimentul meu de Stalingrad. Sus comanda gen. Dragalina, fiul eroului. Până atunci am înaintat mereu, zi de zi, la Stalingrad însă am fost respinşi. Însă nu de armata regulată ci de cadeţii şcolii militare aşa cum era numai în Bucureşti când au venit turcii. Ne‑a respins armata şi pompierii: adică au plecat cu entuziasm să apere oraşul şi atunci mi‑am dat seama că ruşii erau mult mai bine pregătiţi ca până atunci pentru că americanii le‑au dat armament nou, sofisticat, aveau arme cu lunetă, puteau repera la orice distanţă un om sau inamicul şi prima dată când am fost respinşi de la Nistru am înaintat foarte uşor până la Stalingrad. Acolo am fost respinşi, repet, de cadeţii şcolii militare, pe urmă ruşii au început mereu să ne atace şi să înainteze ei. Eu conduceam atunci un grup de tunuri grele nemţeşti, nu erau foarte performante şi nu reperau anumite obiective şi bariere şi făceau mai multă panică. Şi atunci am fost reperat de ruşi, au tras asupra mea cu schije, şi am fost rănit grav, mi‑a fost rupt maxilarul inferior cu totul. Totul s‑a întâmplat dimineaţa, la răsăritul soarelui; în unitate mai erau nişte medici ca ostaşi în linia I (nu ca medici) din Ardeal – voluntari; şi ei apreciau că mai am vreo 2 ore de viaţă. Nu mi‑a spus nimeni dar i‑am auzit eu când spuneau la alţii. În clipa aceea am auzit un zbârnâit de motor de avion ce ateriza forţat ca şi când ar cădea, un avion de vânătoare. Pilotul şi observatorul au reparat în câteva minute fisura de la rezervorul de benzină că altfel se aprindeau în aer, dacă nu aterizau, şi un ofiţer din Maramureş, Ion Ciurea, pe care l‑am dezgropat când a fost acoperit de pământul spulberat de căderea unei bombe, l‑am dezgropat cu lopata din nămol şi el atunci a vrut să mă salveze spunându‑le celor cu avionul să>>> mai departe aici>>>

Legătură permanentă 5 comentarii