A. Fãgeţeanu despre Tit Simedrea

În anul 1942, am fost pe frontul de răsărit, am luptat ca ostaş şi când m‑am apropiat cu regimentul meu de Stalingrad. Sus comanda gen. Dragalina, fiul eroului. Până atunci am înaintat mereu, zi de zi, la Stalingrad însă am fost respinşi. Însă nu de armata regulată ci de cadeţii şcolii militare aşa cum era numai în Bucureşti când au venit turcii. Ne‑a respins armata şi pompierii: adică au plecat cu entuziasm să apere oraşul şi atunci mi‑am dat seama că ruşii erau mult mai bine pregătiţi ca până atunci pentru că americanii le‑au dat armament nou, sofisticat, aveau arme cu lunetă, puteau repera la orice distanţă un om sau inamicul şi prima dată când am fost respinşi de la Nistru am înaintat foarte uşor până la Stalingrad. Acolo am fost respinşi, repet, de cadeţii şcolii militare, pe urmă ruşii au început mereu să ne atace şi să înainteze ei. Eu conduceam atunci un grup de tunuri grele nemţeşti, nu erau foarte performante şi nu reperau anumite obiective şi bariere şi făceau mai multă panică. Şi atunci am fost reperat de ruşi, au tras asupra mea cu schije, şi am fost rănit grav, mi‑a fost rupt maxilarul inferior cu totul. Totul s‑a întâmplat dimineaţa, la răsăritul soarelui; în unitate mai erau nişte medici ca ostaşi în linia I (nu ca medici) din Ardeal – voluntari; şi ei apreciau că mai am vreo 2 ore de viaţă. Nu mi‑a spus nimeni dar i‑am auzit eu când spuneau la alţii. În clipa aceea am auzit un zbârnâit de motor de avion ce ateriza forţat ca şi când ar cădea, un avion de vânătoare. Pilotul şi observatorul au reparat în câteva minute fisura de la rezervorul de benzină că altfel se aprindeau în aer, dacă nu aterizau, şi un ofiţer din Maramureş, Ion Ciurea, pe care l‑am dezgropat când a fost acoperit de pământul spulberat de căderea unei bombe, l‑am dezgropat cu lopata din nămol şi el atunci a vrut să mă salveze spunându‑le celor cu avionul să mă ia şi pe mine cu toate că ei nu aveau voie să introducă în avion ceva cu o greutate mai mare de 10 kg. la bord, el a îndreptat pistolul spre pilot şi observator şi le‑a spus că trebuie să mă salveze iar ei au spus bine şi au şoptit între ei spunându‑şi să mă ia câteva sute de metri şi apoi să mă arunce de la bord, dar după cele câteva sute de metri nu m‑au aruncat. Când pilotul a spus observatorului „Aruncă‑l”, acesta i‑a spus „Nu‑l arunc pentru că şi noi am fost în primejdie de moarte când era să se aprindă avionul în aer şi am fost salvaţi şi acum n‑am curajul să‑l arunc pe el, n‑am curajul să‑l omor. De ce să o fac? Şi atunci ce‑i de făcut văd că avionul nu şi‑a pierdut stabilitatea”. Şi nu m‑au aruncat, mi‑au spus „N‑ai nici o grijă, nu te aruncăm, vom anunţa Crucea roşie că eşti cu noi” şi peste 600 km aterizam. Şi când am aterizat, într‑adevăr, Crucea roşie ne aştepta cu maşina. O doamnă m‑a dus direct la spital. La spital, medicii nici nu au apucat să mă verifice minuţios că era aşa de urgentă intervenţia, luându‑mă cu o targă şi ducându‑mă direct pe masa de operaţie şi aproape 2 ore a durat intervenţia. Am fost salvat de medicii chirurgi militari la o distanţă de peste 600 de km de locul unde am fost rănit. După aceea, oarecum m‑am vindecat, mi s‑a dat un concediu de odihnă; la spital am fost şi în comisia de clasare pentru invaliditate. Odată ieşit de la Spital m‑am dus la Mănăstirea Putna, ca să‑mi închin şi eu viaţa celui care m‑a salvat.

Aşa am ajuns la Mitropolitul Tit Simedrea, de ce? Nu aveam nici o idee despre mănăstire, nu ştiam dacă tineri ca mine necredincioşi şi plini de greşelile tinereţii, pentru că eu am dus o viaţă de Heidelberg cât am fost student la drept, numai cu băutură, femei şi distracţii dintre care nu toate erau după ideea creştină. Şi am căutat un fost coleg al meu de liceu şi de joacă care fusese profesor de filosofia creştină, cred că acum nici nu se mai predă, şi m‑am dus la el şi i‑am spus că nu pricep cum ar trebui să vorbesc cu un stareţ sau cu un episcop sau mitropolit. Când am ajuns la uşa lui Vasile Boacă, am ciocănit şi a ieşit alt arhimandrit şi m‑a întrebat pe cine căutaţi? I‑am răspuns pe părintele Vasile Boacă. L‑am întâlnit, i‑am spus ce am păţit şi că vreau să ajung la mănăstire şi sunt dezorientat, nu ştiu la cine să mă duc şi cum să fac. I‑am spus că am studiat dreptul şi literele şi mi‑a spus că nu mă sfătuieşte să merg acum la mănăstire pentru că un tânăr cu studii nu e bine primit pentru că este acuma o stare aşa de nu se ştie cu ce scop ai venit, nu se are încredere în stareţ, în noii veniţi, chiar dacă au studii multe, nici că va asculta, nici că va munci. În acest timp, duhovnicul cu care discutam este chemat de mitropolitul Tit Simedrea la Cancelaria Mitropoliei. Îmi zice „Uite mă cheamă I. P. S. Mitropolitul Tit Simedrea, mă cheamă la Cancelarie şi cu ocazia asta vino cu mine şi am să‑l rog pe el să‑ţi dea un răspuns la ceea ce vrei tu”. M‑a luat aproape cu sila, eu eram mai timid, aşa nu îndrăzneam să merg şi m‑a dus acolo. când i‑a spus mitropolitul Tit Simedrea că vreau să merg la mănăstire, el i‑a zis foarte interesat „Vorbim mai târziu de problemele Cancelariei şi acum lasă‑mă cu el şi ne vedem mai târziu, pentru că acum nu vreau să fiu deranjat, vreau să vorbesc cu el”. pe masă avea nişte cărţi, a deschis în faţa mea 2 volume de istoria marxismului şi mi‑a spus că le ţine în faţă şi de câte ori le citeşte lăcrămează când ştie ce a fost marxismul la noi în ţară, secole întregi. Uneori, traversând peste Carpaţi, veneau din alte ţări călugării sihaştrii să întâlnească sihaştrii noştri, veneau di Rusia, din Grecia să asculte sfaturile şi din cauză asta lăcrămează şi a repetat de câteva ori aceeaşi idee că secole de‑a rândul în Carpaţii noştri a fost o viaţă adevărată, creştinească. Şi monahii acum nu mai au încredere unii în alţii şi sunt dezbinaţi. Aproape 2 ore m‑a ţinut explicându‑mi aceeaşi problemă, dar cu alte cuvinte şi apoi zice „Mi‑a spus şi părintele arhimandrit şi alţii şi îţi spun şi eu că poţi să mergi dar nu la orice mănăstire. Acum am treburi urgente cu nişte şedinţe aici la mitropolie dar peste 2 săptămâni eu merg la mănăstirea Putna şi atunci vino, că te iau şi pe tine. Te duc acolo că acolo sunt eu stareţ, că nu strică când cineva îmi ia locul”. Atunci ne‑am luat rămas bun şi, repet, că în aceste 2 ore de mai multe ori a oftat Tit Simedrea când îşi amintea de viaţa trecută. După ce am ieşit, m‑am gândit ce să mai aştept eu 2 săptămâni şi să‑l deranjez pe mitropolit. M‑am dus la gară la Cernăuţi şi am întrebat când este tren spre Mănăstirea Putna şi mi s‑a răspuns că sera târziu, după miezul nopţii, ajungi acolo u trenul de persoane până la Rădăuţi iar de acolo înainte cu un tren de munte. Am luat bilet, am plecat, am ajuns într‑adevăr după miezul nopţii la Putna, pe la ora 3 noaptea, nu ştiam drumul spre mănăstire, am stat în sala de aşteptare a gării până dimineaţa, când m‑am dus spre mănăstire şi când am ajuns acolo, mănăstirea era plină de credincioşi căci eu nu ştiam că e Hramul mănăstirii şi era o mulţime de ţărani care aduceau de toate la mănăstire. Slujba m‑a impresionat mult ca de altfel şi ceea ce am găsit, la Putna,  iar după slujbă toţi au fost invitaţi la masă, eu însă am rămas în biserică că, de, nu adusesem nici un dar. Îmi spuneam că eu n‑am ce căuta la masa tuturor când eu nu am adus nimic.

Un călugăr a venit peste vreo jumătate de oră în biserică să ia o carte şi văzâdu‑mă, îmi zice: „De ce stai aici? De ce nu vii la masă?”. „păi dacă n‑am adus nimic?!”. M‑a luat cu forţa când a auzit, spunându‑mi: „Nu‑i nimic! De ce credeţi că mitropolitul Tit Simedrea a vorbit cu dumneavoastră 2 ore acelaşi lucru dar de fiecare dată cu alte cuvinte? V‑a pus la încercare?”

Cred că m‑a pus la încercare şi a dorit să vadă dacă eu doresc sincer să merg la o mănăstire sau mă socoteam inapt pentru alte funcţii sau vieţuiri. Şi, abia când şi‑a dat seama că nu mă interesează alte funcţii cu toate că aveam destulă pregătire, că am ocupat funcţii destul de importante, nu mă mai interesa altceva nici căsnicia, nici familia, ci numai să răspund recunoştinţei lui Dumnezeu că m‑a salvat de la moarte. Auzisem că din toţi episcopii şi mitropoliţii ţării, Tit Simedrea era cel mai cult, m‑am convins de aceasta după 8 ani când l‑am cunoscut pe părintele Daniel care era la mănăstirea Antim şi el mi‑a spus că toată lumea ştie de la el că a fost convertit din cauza unei vizite pe care a făcut‑o la Sfântul Munte la Athos. Mie însă mi‑a spus în particular că pe vladicul Tit Simedrea l‑a convertit cu adevărat şi el l‑a îndemnat la lucrarea Rugului Aprins care s‑a desfăşurat câţiva ani la Antim, la Govora şi ne‑a folosit pe noi ca un fel de comensori, administratori sau să pregătim toate cele necesare în mod special pentru slujbele de noapte, după îndurarea Sfîntului Munte care s‑a făcut la Antim şi la Govora.

Ce ştiţi dumneavoastră despre Rugul Aprins şi dacă există un secret al Rugului Aprins?

În Biblie scrie foarte clar că Moise când s‑a urcat în muntele unde a primit poruncile de la Dumnezeu, a văzut că un rug, un arbust ardea cu o flacără diferită, specială, neasemănătoare cu flacăra e care o vedem când arde orice lucru, şi totuşi nu se prefăcea în cenuşă li era mult mai verde, mult mai viu ca alţi copaci, aşa era înţelesul că atunci când focul este dumnezeiesc, există ceva ce nu putem percepe, ceva frumos, care te întinereşte, te înviorează, cum s‑ar zice te face cum erai în tinereţe, asta simţi. Deci, din cauză că în timpul marxismului, creştinismul era pus la mare încercare, de foarte mulţi ce dirijau şi preferau să spună că sunt mai credincioşi, numai să spună, chiar copii cei mai mici, vorbesc urât bunicilor, zicându‑le babe, că sunt atei ……………………. din această cauză, educaţia copiilor a rămas cu totul neglijată ani de zile şi acum se simte că  şi fii celor de atunci nu sunt credincioşi. Deşi au fost botezaţi şi cred că la sugestia I.P.S. Tit Simedrea, Sandu Tudor a pornit această mişcare a rugului aprins că pe urmă toţi au fost arestaţi şi condamnaţi. Sandu Tudor a fost bătut şi chiar a murit în timpul bătăilor la închisoarea de la Aiud unde trebuia să ispăşească o condamnare de 25 de ani. Eu am fost al doilea ca maximă de condamnare 20 de ani de temniţă grea şi muncă silnică.

Cum l‑ai ajutat pe Tit Simedrea la înfăptuirea mişcării Rugului aprins? Concret ce făceaţi dumneavoastră? Cum aţi participat dumneavoastră?

Sandu Tudor a fost cel care l‑a trimis la noi părintele Daniel, …………… şi valah ne‑a spus că el e ispăşit, cum a fost convertit la Sfântul Munte. El s‑a dus cu un gând foarte urât acolo, era un foarte mare talent ca scriitor şi a scris nişte cărţi foarte căutate de cei care îşi bat joc de credinţă, a câştigat avere cu aceste cărţi, dar nu aşa mare cum a câştigat cu câteva cărţi ale valahismului. El va descrie mult mai frumos, mult mai literar şi aici la Sfântul Munte. Când i‑a povestit cum a fost un refugiat din viaţa veşnică cînd s‑a convertit, vlădicul Tit Simedrea, acesta, cu toată dragostea şi entuziasmul care le avea pentru marxism, le‑a spus că altul este rostul cărţilor, ca în rândul monahilor să înceapă într‑adevăr o viaţă duhovnicească superioară.

Înainte de a vorbi despre o alta. Întâlnirea cu Tit Simedrea. După ce s‑a iniţiat mişcarea rugului aprins, cum era Tit Simedrea, cum se prezenta el?

Tit Simedrea era foarte iubit de subalterni, aceasta nu din respectul pentru rang ci cu toată dragostea sinceră pe care o aveau cei care erau conduşi de mitropolit.

Îi plăcea să stea singur, izolat, lucra singur, era rugător?

Aşa mi‑au spus toţi pe care i‑am cunoscut şi cu care am vorbit despre el, că tot timpul, mai ales ziua fiind foarte ocupat cu subalternii, noaptea se trezea şi scria. Dormea foarte puţin şi mai toată noaptea scria, pentru că noaptea se simţea liniştit.

Avea ceva special, avea ceva a lui, aparte, care‑l inspira, credeţi că pogorâse duhul sfânt asupra lui?

Ceea ce mi se pare şi mie şi altora li s‑a părut că avea ceva deosebit, făcea totul din dragoste adică voia să facă şi el şi aprecia foarte mult pe cei care nu erau egoişti, fiecare făcea bine altora.

Când l‑aţi văzut ultima dată, vă aduceţi aminte ce aţi vorbit, cum vi s‑a părut după anii trecuţi?

El a mai venit la mănăstirea Antim unde era mişcarea rugului aprins, şi când au fost arestaţi şi condamnaţi eram sigur că îl vor aresta şi pe el. comuniştii aveau o practică diplomatic deosebită dar pe vlădica nu l‑au arestat ca să nu se spună în străinătate că biserica e persecutată de sus în jos. Nici un mitropolit de‑al nostru, nici patriarhul, n‑au suferit aceasta, dar erau mii de închisori şi lagăre, aşa că pe el l‑au căutat numai din punct de vedere diplomatic şi  nu l‑au arestat.

Aţi avut o discuţie specială cu el?

Nu, n‑am avut, dar mereu repeta (p.s.) Sandu Tudor că lui îi datorează toată revenirea la adevăr.

Ceea ce v‑am apus eu acum nu avea cine să‑i spună domnului Silvestri.

Că rodul Sfântului Munte nu e rezultatul poveştii lui Sandu Tudor, nu‑i Sfântul Munte în orice caz, deşi toţi spun acest lucru, ci şi al lui Tudor. Ne‑am confesat când eram împreună la Schitul Crasna în ’67, numai noi 2 eram aici.

Dacă nu se întâmpla nimic şi totul mergea bine conform planului stabilit şi scopul mişcării rugului aprins se materializa, ce se întâmpla?

Scopul acestei mişcări era tot duhovnicesc şi într‑adevăr şi părintele Daniel şi mitropolitul Olteniei Emilian au spus că vom organiza întâlnirea tuturor călugărilor din ţară ca să schimbe rânduiala că fiecare mănăstire avea regula ei şi se dorea ca toate mănăstirile să aibă aceeaşi rânduială, aceeaşi regulă şi pentru asta a fost numit părintele Daniel la Crasna  Gorj şi pe mine m‑a pus să chem şi să pregătesc chemarea tuturor călugărilor şi mitropolitul Genian care‑mi fusese profesor la seminar înainte, ştia de acest lucru. Tot la sugestia vlădicului Tit Simedrea, se făcea o singură rânduială pentru toate mănăstirile din ţară.

Deci ideea mişcării rugului aprins aparţine clar, mitropolitului Tit Simedrea?

Da , el a făcut totul din ce s‑a putut face ca acest scop să fie atins, dar nu s‑a putut din cauză că toţi am fost arestaţi. De la Crasna Gorj a fost aresta Sandu Tudor şi în scurt timp eu.

Ce credeţi că s‑ar fi întâmplat în B.O., România de azi, dacă atunci această mişcare se concretiza?

După părerea mea ar fi fost un impuls ce s‑ar fi simţit extraordinar în câteva decenii, producând o schimbare majoră în biserica română.

În ce an s‑a desfăşurat ce mi‑aţi spus dvs., mişcarea Rugului Aprins?

Au fost anii ’50.

Ultima discuţie cu Tit Simedrea.

Nu.

El nu îngăduia să spunem formula asta de (prea) sfinţite, pentru că spunea că nu poate fi el cel prea mare, nu‑i prea bun, pentru că Dumnezeu e a tot bun.

Dacă aţi fi în puterea vârstei acum aţi încerca o reiniţiere a mişcării rugului aprins? Cât de bună ar fi pentru România materializarea mişcării rugului aprins?

Ar fi bine pentru România să se concretizeze acest lucru dar în împrejurările şi stadiul în care a ajuns acum biserica nu‑i poţi uni nici pe monahi, nici pe creştini, nici pe vlădici. Nu‑i poţi uni. Chiar pentru mine e un fel de semn de întrebare dacă în viitor se va face ceva sau nu. eu am un fel propriu de înţelegere a lucrurilor astfel: întotdeauna când o furtună puternică face dezastre, întotdeauna sunt loviţi copacii din vârf nu cei de jos. Deci întâi lovirea se face împotriva capului Bisericii şi a celor apropiaţi lor ca ei să conducă haosul şi nu politicul.

Eu zic că întotdeauna răul ar trebui îndepărtat de la rădăcină!

Da. S‑a exprimat acest lucru şi în creştinism: ucideţi păstorul şi i se va risipi turma. De aceea, biserica ortodoxă are o rugăciune întâi pentru capii bisericii şi apoi pentru noi ceilalţi.

Credeţi că rugul aprins va înflori vreodată în România?

Abia după ce Dumnezeu va interveni ca domnia lui Anticrist să se termine.

Credeţi că se va mai naşte în viitor un Tit Simedrea care să concretizeze mişcarea Rugului aprins?

Cred că nimeni nu poate să prevadă acest lucru dar atunci când prorocul Ilie vedea că în jurul lui e haos, cerea lui Dumnezeu poveţe, iar Dumnezeu i‑a răspuns: Cine ştie căile vii sunt în munţi necunoscuţi şi care au pusa nădejdea în Dumnezeu.

Anunțuri

1 comentariu

  1. A. FÃGEŢEANU DESPRE TIT SIMEDREA « TIT SIMEDREA said,

    […] July 28th, 2007 at 2:25 pm (REFERINTE) În anul 1942, am fost pe frontul de răsărit, am luptat ca ostaş şi când m‑am apropiat cu regimentul meu de Stalingrad. Sus comanda gen. Dragalina, fiul eroului. Până atunci am înaintat mereu, zi de zi, la Stalingrad însă am fost respinşi. Însă nu de armata regulată ci de cadeţii şcolii militare aşa cum era numai în Bucureşti când au venit turcii. Ne‑a respins armata şi pompierii: adică au plecat cu entuziasm să apere oraşul şi atunci mi‑am dat seama că ruşii erau mult mai bine pregătiţi ca până atunci pentru că americanii le‑au dat armament nou, sofisticat, aveau arme cu lunetă, puteau repera la orice distanţă un om sau inamicul şi prima dată când am fost respinşi de la Nistru am înaintat foarte uşor până la Stalingrad. Acolo am fost respinşi, repet, de cadeţii şcolii militare, pe urmă ruşii au început mereu să ne atace şi să înainteze ei. Eu conduceam atunci un grup de tunuri grele nemţeşti, nu erau foarte performante şi nu reperau anumite obiective şi bariere şi făceau mai multă panică. Şi atunci>>> mai departe aici>>> […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: