Din trecutul Bisericii noastre: Viaţa mînăstirească în Ţara Romînească înainte de 1370

«Sub conducerea Bisericii s-au organizat principalele centre de activitate cărturărească şi artistică ale evului mediu, care au fost timp de cîteva veacuri marile mînăstiri».

(Istoria Romîniei, II, p. 170, Edit. Acad. R.P.R., 1962)

În prima jumătate a veacului nostru cînd se spunea că «… în vremea cînd poporul bulgar trăia sub necurmată frică de turci [în a doua jumătate a secolului al XIV-lea], mai mulţi din călugării bulgari învăţaţi de atunci şi-au năpustit patria şi au mers în Romînia şi în Serbia. Acolo au întemeiat biserici şi mînăstiri – noi vetre de cultură bulgară» ; sau că «în a doua jumătate a secolului al XIV-lea fu introdus la noi de la vecinii slavi de peste Dunăre, care-l luaser[ şi ei de la bizantini, călugărismul, viaţa călugărească» ; sau că «Nicodim este întemeietorul mînăstirii în Ţara Romînească» ; ori că «cele dintîi schituri şi mînăstiri de la noi s-au clădit tîrziu, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, sub influenţa Athosului, însă nu direct ca la sîrbi şi bulgari, ci prin mijlocirea lor» , – atunci, zic, titlul acestei osteneli ar fi părut nepotrivit. Azi însă cînd documente scrise şi arheologice dovedesc fiinţa vieţii mînăstireşti în Ţara Romînească înainte de venirea sfîntului Nicodim de la Tismana , cele spuse mai sus cer o neapărată întregire menită să dea altă faţă problemei, – scop pe care-l urmăreşte osteneala noastră.

Adevărat, cea dintîi mînăstire din Ţara Romînească cunoscută documentar este Vodiţa (1370); cea zidită din material trainic, ascultînd de un egumen canonic, avînd un statut canonic juridic (autodespoţie sau samovlastie, cum zice în documente) răspicat rostit în hrisovul de întemeiere, şi înzestrată de voievodul ţării cu bunuri şi privilegii . Adică, Vodiţă este prima noastră mînăstire care se poate încăputa în definiţia unui sfînt lăcaş aghiorit de acest soi: «Mînăstire înţelegem clădirea al cărei scop este trăirea laolaltă a călugărilor, după rînduieli mai din nainte definite, pentru a se putea ajunge prin viaţa călugărească la desăvîrşire în virtuţile creştine» . Totuşi în Ţara Romînească viaţa de mînăstire nu începe o dată cu mînăstirea zidită în 1370 pe apa Vodiţei; şi Sfîntul Nicodim nu este întemeietorul vieţii mînăstireşti la noi. De bună seamă el poate fi socotit organizatorul, ori mai drept reorganizatorul (aşa cum va fi în secolul al XVIII-lea Paisie Velicicovschi) acestei vieţi în ţara noastră, după izvod bizantin-athonit, potrivit suflului duhovnicesc al veacului al XIV-lea. Fireşte, ispravă mare, dar atît; pentru că în Ţara Romînească era viaţă mînăstirească şi înainte de anul 1370.

Mărturia acestei spuse se află în chiar actul sinodului Patriarhiei Icumenice pentru întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei (1359 mai), unde porunceşte ca nu numai laicii şi clericii din Ţara Romînească să asculte de mitropolitul Iachint, ci şi ieromonahii . Deci cînd Iachint a venit la Argeş (1359), a găsit acolo călugări şi cel puţin o mînăstire, în care şi-a pus scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei. S-ar putea bănui că Patriarhia Ecumenică ştia de viaţa călugărească din Ungrovlahia, din informaţiile culese de la călători înainte de mutarea lui Iachint la Argeş ori şi mai probabil, din «scrisorile» prin care Nicolae Alexandru Vodă (1352-1364) îi ceruse înfiinţarea unei mitropolii la Argeş. Noi însă mai credem că însuşi patriarhul Calist I (1350-1354 şi 1356-1364), personal, ştia că este viaţă mînăstirească în Ţara Romînească încă mai înainte de a se fi suit pe scaunul ecumenic. O aflase de la călugării romîni care începuseră să se ducă cu duiumul la Athos, pe cînd şi el se afla acolo călugăr în Mînăstirea Ivirului. Sau o ştia în chip neîndoielnic prin călugării romîni duşi la Paroria  să înveţe noimele isihasmului de la marele dascăl Grigorie Sinaitul, unde ucenicea şi el. Şi cu aceasta ajungem la o ştire privitoare la viaţa mînăstirească din Ţara Romînească, încă nefolosită de istoriografia noastră.

I

Călugări romîni la Paroria. E vorba de aşezarea isihastă de la Paroria şi de legăturile vieţii mînăstireşti din Ţara Romînească cu această mînăstire şi cu întemeietorul ei, sfîntul Grigorie Sinaitul. Ştirea despre care vorbirăm mai sus, de care ne vom ocupa îndeosebi puţin mai departe, e culeasă din Viaţa altui sfînt isihast din veacul al XIV-lea. Însă cred că e folositor să facem cunoştinţă întîi cu sfîntul Grigorie Sinaitul şi cu lucrarea lui de la Paroria, lucruri puţin cunoscute, ca să nu zic mai de loc, de istoria noastră bisericească, pentru că, cu el şi prin el, a pornit o adîncire a metodei de rugăciune isihastă, din care s-a împărtăşit şi sfîntul Nicodim de la Tismana şi pe care fără dor şi poate au adus-o şi în Ţara Romînească el şi toţi romînii, care au ucenicit la marele dascăl isihast.

Sfîntul Grigorie Sinaitul se născuse în Asia Mică. «Patrida lui, zice Viaţa-i întoarsă pe romîneşte, e satul Kakulon, în Asia aproape de Klazomenii» . Părinţii lui, oameni cu stare, fraţii lui şi chiar el fiind robiţi de turci în vremea lui Andronic II Paleologul (1282-1328), au fost duşi în Laodiceea. Răscumpăraţi de creştinii din acea cetate, Grigorie a plecat în Cipru, unde s-a îmbrăcat cu rasa călugărească (rasofor); apoi s-a dus la Muntele Sinai, unde a fost tuns în călugărie (f. 268). În Muntele Sinai a deprins el «ascultarea… rădăcina şi maica virtuţilor şi smerenia cea de înnălţime făcătoare» (f. 268 v). Haghiograful îl arată avînd mîini «îndemînatece a scrie bine», citea ziua şi noaptea Scriptura Veche şi Nouă, pe care o învăţase ca nimeni altul. După oarecare timp petrecut în Sinai, a plecat să se închine la Sfîntul Mormînt în Ierusalim dar nu s-a mai întors la Sinai, ci s-a dus în Cipru şi de acolo în Creta, unde a zăbovit mai multă vreme în locul numit Bunele Limanuri. (Fapte XXVII, 8). Aci a cunoscut pe sihastrul Arsenie, care «mai mult decît alţii îmbrăţişase liniştea». (f. 269 v); şi «a deprins de la dînsul rugăciunea înţelegătoare, liniştea şi păzirea minţii» , şi cîte se întîmplă de la diavoli de obicei celor ce se dezbracă pentru a intra în stadionul virtuţii.

Îndată ce el a înţeles aceste noime, sculîndu-se, a intrat într-o corabie şi s-a dus drept la Muntele Athos (f. 270), unde după ce a cercat toate mînăstirile şi pe cei ce petreceau în locuri neumblate, şi înţelegînd că nu ştiau ce este liniştea, păzirea minţii şi vederea (………) s-a dus şi s-a aşezat la schitul Magula, în faţa mînăstirii Filoteiu, unde a ridicat chilii pentru ucenici (Isaia, Cornilie şi Macarie), iar sieşi şi-a zidit o sihăstrie , unde «singur cu singur Dumnezeu să vorbească» (f. 270 v). La Magula a venit la el din mînăstirea Iviriţilor şi Calist, haghiograful sfîntului şi viitor patriarh icumenic. De acum şi pînă la sfîrşitul Vieţii el povesteşte ca un martor ocular. Tot aci au venit şi alţi ucenici, precum Iacov, carele «al sîrbilor s-a făcut episcop» (f. 276) şi «minunatul Climent, trăgîndu-şi şiragul neamului său din cei ce de obicei bulgari se numesc, şi era păstor de oi» (f. 277); precum şi alţi mulţi dintre care unora li se dă şi numele. Tot la Magula s-a întîlnit cu Maxim Kavsokalivitul, despre care urmează vorba puţin mai departe.

La Athos, Sfîntul Grigorie «îndemna nu numai pre cei ce şedeau în singurătate şi pre sihaştrii să ia aminte şi să se grijească pentru trezvie (……) şi pentru linişte (…….) după dumnezeiasca sa învăţătură, ci şi pre cei de prin chinovii» (f. 279). Dar neavînd nici la Athos «lesnire să se liniştească» din pricina mulţimilor care năvăleau peste el pentru folos duhovnicesc, şi mai ales pentru «neamul cel varvaricesc al agarenilor» care prădau părţile din jurul sfîntului Munte şi prindeau pe călugări ducîndu-i în robie , Grigorie a plecat cu unii din ucenicii săi la Salonic; şi trecînd prin Constantinopole, unde Andronic III Paleolog (1328-1341) vrea să-l oprească acolo, s-a dus pe mare la Sozopole. Acolo a auzit de adînca prăpastie a Parorilor, unde s-a sălăşluit ridicînd, cu ajutorul ţarului bulgarilor, Ioan Alexandru (1341-1370) un turn înalt, pentru apărare de tîlharii care bîntuiau locul acela (f. 273). A zidit aci două mînăstiri (f. 238), chilii pentru ucenici şi adăpost pentru oaspeţi tot cu ajutorul numitului ţar şi cu cheltuiala şi «galantomia» (f. 273) împăratului Ioan Vataţi .

Aşezarea isihastă de la Paroria, începută la venirea sfîntului Grigorie Sinaitul (cc. 1325), a dăinuit cu mici întreruperi pînă la moartea dînsului († 1346). Şi s-au adunat aci în jurul lui mulţime de ucenici, din mai multe neamuri , ca să asculte şi să pună în practică învăţăturile sale despre rugăciunea înţelegătoare şi unirea cu Dumnezeu. Deosebit de aceştia încă veneau la el, pentru un timp mai lung ori mai scurt, şi călugări, precum precum sfîntul Maxim Kavsokalivitul. Dar venit-au oare aci ucenici şi călugări şi din Ţara Romînească, ca să vadă, să deprindă şi să ducă în patria lor, precum au făcut toţi cei strînşi în jurul lui la Athos şi aci , chipul de petrecere isihast propăvăduit de acest afînt, Grigorie Sinaitul? Din Viaţa lui, scrisă de Calist, nu căpătăm o ştire lămurită în această privinţă, dar n-au lipsit învăţaţii care să spună că la Paroria, la sfîntul Grigorie Sinaitul, au fost ucenici şi dintre romîni.

În adevăr, despre legăturile romîneşti cu aşezarea isihastă de la Paroria s-a mai vorbit. P. A. Sîrcu, editorul Vieţii Sfîntului Grigorie Sinaitul, redacţia slavonă , a scos părerea precum că la aşezarea isihastă a Sinaitului de la Paroria au fost şi romîni. El îşi întemeiază părerea pe zisa din Viaţă, că la Paroria s-au adunat ucenici din mai multe naţiuni; dar îndeosebi pe o însemnare aflată la sfîrşitul sbornicului Hludov, ms slavonesc redactat prin anul 1345, aflat azi în Muzeul Rumianţev din Moscova. Însemnarea grăieşte: «Aceste două capete s-au scris de Fudulu (s.n.), care le-a tradus din greceşte în bulgăreşte… cînd eram la Paroria cu fraţii» . Zisa din Viaţa Sinaitului, însemnarea aceasta şi mai ales eponimul …… cu rezonanţa şi grafia romînească l-au ispitit pe învăţatul moldovean să spună că la Paroria au fost şi romîni. Părerea lui Polihron Sîrcu a fost îmbrăţişată de Stoian Romanski , de A. I. Iaţimirskij  şi de Ecaterina St. Piscupescu , dar e lepădată de V. A. Lomanskij, K. Radcenko , Damian P. Bogdan  şi Emil Turdeanu . Lepădarea se întemeiază pe aceste argumente: a) vocabula ….. de origine turcă încă nu intrase la 1345 în limba romînă, pentru că romînii la acea dată încă nu veniseră în atingere cu turcii ; şi b) pentru că aproape în aceeaşi vreme şi cam în aceeaşi vreme şi cam în aceeaşi regiune apare şi un Fudulea, bulgar «varlaamit», deci potrivnic isihasmului şi sfîntului Grigorie Sinaitul. Ad a) credem, că vocabula fudul a putut intra în limba noastră prin unul din popoarele «turcice», pecenegi, uzi sau cumani, care începuseră să se aşeze în părţile răsăritene locuite de romîni încă de la sfîrşitul secolului al IX-lea (Istoria Romîniei, II, pp. 67-71); ad b) credem, că nu e de înlăturat faptul ca două persoane cu acelaşi nume, trăind în aceeaşi vreme, în acelaşi loc, avînd aceeaşi cultură şi prieteni fiind, să ajungă în totală deosebire de vederi. De pildă, faimosul bulgar din Prilep, Grigorie Akindin, ucenic şi împreună-luptător al Sfîntului Grigorie Palama împotriva calavritului Varlaam, pînă la urmă schimbă de căciulă şi se face aprig potrivnic al dascălului său. (R. Guilland, Essai sur Nicèphore Grégoras, Paris 1926, p. 24 et pass.).

Prin urmare, şi după cum vom dovedi mai departe că la Paroria au fost şi romîni, se poate zice că părerea lui P. A. Sîrcu  încă se ţine pe picioare. Părerea lui P. A. Sîrcu  stă încă pe picioare, îndeosebi pentru că la Paroria au fost şi romîni, ucenici ai sfîntului Grigorie Sinaitul. Mai mult, marele dascăl isihast de la Paroria purta corespondenţă cu Nicolae Alexandru Voevodul Ţării Romîneşti. Această ştire se află în Viaţa Sfîntului Maxim Kavsokalivul, scrisă în a doua jumătate a secolului al XIV-lea de Theofan, episcopul Peritheorii şi fost egumen al Vatopedului .

Printre ishaştii care s-au nevoit în Sfîntul Munte Athos în vremea isihasmului , unul dintre cei mai vrednici de cunoscut este fără îndoială şi acest Sfînt Maxim Kavsokalivitul. El era atît de îndrăgostit de isihie, de rugăciunea înţelegătoare şi de păzirea minţii, încît atunci cînd mulţimile de fraţi şi călugări se broboteau pe el, îşi da foc colibei (de unde şi porecla de «Kavsokalivitul», adică «arzătoriu de colibă» zice tîlmaciul romîn), şi fugea departe. În urma unei asemenea isprăvi fuge şi ajunge, însoţit de Marco ………….. tocmai la Paroria, la sfîntul Grigorie Sinaitul, «… pentru că voise bătrînul să se depărteze în afara Muntelui Athos către capătul Macedoniei, la Paroria». «Şi a ridicat la acele Parorii şi o monidrie» (p. 84).

La întîlnirile şi vorbirile avute împreună cu sfîntul Grigorie (§ 15, pp. 84-88) vorba lor a mers îndeosebi despre rugăciunea înţelegătoare (………), punct principal în didahia Sinaitului (§ 32-33, p. 85). Theofan, haghiograful acestei Vieţi, care pare să fi fost de faţă dacă ţinem seamă de deasa întrebuinţare a verbului la timpul prezent, descrie lucrarea sfîntului Grigorie de la Paroria cu însufleţire, zicînd: «Mulţi din ucenicii săi (i.e. Grigorie Sinaitul), după adormirea lui şi călătoria la Dumnezeu, au ieşit ca nişte stele strălucitoare şi au împodobit marginile pămîntului» (p. 91). Pentru că la Paroria «învăţa la el Marea Cetate (i. e. Constantinopolul) şi toată Tracia şi Macedonia şi chiar toată regiunea lăcuită de bulgari, şi cea de dincolo de Istru (s.n.) şi din Serbia şi aleargă la el mulţimea neexperimentată a celor aleşi, căutînd să se îndestuleze din izvoarele veşnicilor sale învăţături, şi fără îndoială se îndestulează, făcînd de lăcuit Paroria şi munţii cei odinioară nelăcuiţi într-aşa chip, încît mulţimea monahilor întrece măsura…» (§ 18, p. 90) . Mai departe acest hagiograf căutînd să descrie lucrarea isihastă de la Paroria şi truda sfîntului Grigorie Sinaitul, dă pe faţă un amănunt foarte însemnat pentru noi. E vorba de o corespondenţă a acestuia cu «împăraţii pămîntului» printre care numără şi pe voievodul Ţării Romîneşti, cînd zice: «Şi împăraţii pămîntului, Andronic, zic, şi Alexandru, Stepan şi Alexandru le-a scris, doritori fiind ei, minunate învăţături prin epistole. De altă parte virtutea şi didahia cuviosului părintelui Grigorie Sinaitul face să sporească fără îndoială şi înălţimea morală a călugărilor din ţările şi din cetăţile acelora» .

De bună seamă, identificarea celor patru «împăraţii pămîntului» nu e greu de făcut: unul este Andronic al III-lea Paleologul al Bizanţului (1328-1341) şi celalalt este Ştefan Duşan al sîrbilor (1331-1355). Dintre cei doi Alexandru, unul trebuie să fie Ioan Alexandru al bulgarilor (1341-1370), care a şi ajutat la zidirea pîrgului şi mînăstirii de la Paroria şi a stîrpit tîlharii din regiune, iar celălalt trebuie să fie Nicolae Alexandru al Ţării Romîneşti (1352-1364), asociat al tatălui său Ioan Basarab (1310-1352) la domnie  încă de pe vremea cînd nu murise sfîntul Grigorie şi lucrarea lui la Paroria nu încetase († 1345). Deosebit de aceasta Nicolae Alexandru fiind primul domn al Ţării Romîneşti care ajută, precum vom vedea mai departe, mînăstirile de la sfîntul Munte Athos, memoria hagiografului l-a ţinut minte mai uşor decît pe tatăl său, al cărui nume nu era cunoscut printre călugării din Athos.

Aşa dar ştirile culese din Viaţa sfîntului Maxim Kasokalivitul întăresc părerea lui A. Sîrcu; şi deci se poate spune cu temei de adevăr că la Paroria, la marele dascăl al isihasmului, care a fost sfîntul Grigorie Sinaitul, au ucenicit şi romînii. Şi cum această lucrare obîrşea de-a dreptul din viaţa şi cultura mînăstirească bizantino-athonită, călugării romîni, care «au învăţat» aci, sau care numai au zăbovit un timp oarecare în această sihăstrie, întorcîndu-se în patria lor au adus izvodul şi duhul acestea şi l-au răspîndit şi printre romîni, înainte de venirea sfîntului Nicodim, care şi el tot din acelaşi duh şi izvod se trage după cum vom arăta cu alt prilej. Încă adăugăm, ca patriarhul Calist I, fost şi el ucenic la Paroria al sfîntului Grigorie Sinaitul, întîlnindu-se acolo, dacă nu şi la Muntele Athos cu romînii, a cunoscut prin ei viaţa călugărească de dinainte de prima jumătate a secolului al XIV-lea din Ţara Romînească. Deci clauza cu «ieromonahii» din actul sinodului său din 1359 de înfiinţarea Mitropoliei de la Argeş nu e o scorneală impusă de formularul cancelariei patriarhale, ci o realitate.

*

Legăturile mînăstirii romîneşti cu sfîntul Munte Athos înainte de Vodiţa. Ştirile culese din Vieţile sfinţilor Grigorie Sinaitul şi Maxim Kavsokalivitul despre viaţa mînăstirească în Ungrovlahia înainte de anul 1370, se vor îmbogăţi, nădăjduiam, atunci cînd se vor edita toate scrierile sfîntului Grigorie Sinaitul, dintre care numai prea puţine au văzut lumina tiparului. Poate norocul va scoate la iveală şi vreuna din scrisorile trimise lui Nicolae Alexandru, domnul Ţării Romîneşti… Dar în vremea din urmă arhivele aghiorite au dat la vădeală şi alte ştiri, privitoare la monahismul din ţara noastră, care dovedesc vechile lui legături cu Sfîntul Munte Athos, dar care n-au fost tîlcuite în acest sens. Aceste ştiri vin din Actele Kultumusului publicate cu optsprezece ani în urmă .

Încă din prima jumătate a veacului al XIV-lea Bizanţul, împuţinat, împărţit şi sărăcit, nu mai era în stare să îndestuleze mînăstirile athonite cu milostenii, nici să le apere de piraţii turci. Asemenea nici statele sud-slave, fărămiţate şi istovite de lupte interne , nu le mai puteau ajuta şi ocroti pe măsura nevoilor lor, care pentru unele, erau covîrşitoare. Una dintre acestea era şi Mînăstirea Kutlumus. Cînd Hariton viitorul mitropolit (nominal) al Ţării Romîneşti ajunge egumenul acestei mînăstiri, o află arsă şi năruită de piraţi şi fără apărare. Pentru izbăvirea ei din starea de deznădejde în care se afla, el, după ce istovise ajutoarele căpătate de la greci, sîrbi, bulgari, ruşi şi iviriţi, răscumpărînd pe călugării robiţi de piraţi , aleargă şi în Ţara Romînească, făcînd opt drumuri în şapte ani: unul la Curtea lui Nicolae Voevod  şi şapte la a lui Vlaicu Voievod înainte de anul 1370 . Nicolae Alexandru l-a ajutat de a zidit un turn mare  de apărare, întocmai ca şi Ioan Alexandru al bulgarilor la Paroria. Ajutorul dat de Domnul romîn la zidirea pîrgului n-a fost mic (……) dar nici atît de mare, încît să scape mînăstirea din ruină şi pe călugări să-i pună la adăpost de bîntuiala piraţilor. Pentru aceasta Hariton vine iarăşi la Argeş, «după ce cu multă trudă şi frică» cutreierase multe ţări . Acum era domn Vladislav (Vlaicu) I, căruia îi «cere stăruitor» să termine lucrul început de tatăl său, Nicolae Alexandru Voievod. Adică să-i înconjure mînăstirea cu un castru întărit cu ziduri şi turnuri de apărare, – ispravă mare pentru o vreme ca aceea cînd mînăstirile athonite erau des bîntuite de piraţii agareni. Vlaicu Vodă ajută la zidirea castrului numai cu o parte din cheltuieli; pentru cealaltă parte Hariton a trebuit să se împrumute cu 1200 asprii de la nu ştiu cine din ţară, punînd zălog nişte odoare ale mînăstirii . De aci înainte încep şi romînii să se ducă la Athos, unde au fost primiţi în mînăstirea lui Hariton. Mai tîrziu va merge la Kutlumus, în acelaşi scop, şi un protopop (fireşte văduv) romîn, Mihail, cum şi fratele său, ieromonahul Iacov şi alţii . Aceşti «alţii» erau «foarte mulţi» .

Romînilor însă nu le prea pria podgivul de chinovie (obişnuiţi oare cu cel de sihăstrie de la Paroria?) din această mînăstire, iar protopopul Mihail, acum ieromonahul Melchisedec, se va întoarce în ţară şi poate, se va plînge Domnului de batjocurile întîmpinate acolo de la călugării greci . Aşa că atunci cînd Hariton va veni iarăşi (nu ştiu a cîta oară) la Argeş pentru acoperirea datoriei şi scoaterea zălogului, ori pentru a căpăta alte milostenii, Domnul îi va pretinde să îndulcească podvigul mînăstirii de el igumenită, aşa ca să poată petrece viaţă călugărească în acel lăcaş şi romînii. Adică voievodul cere schimbarea chinoviei în idioritmă, după cum schimbaseră şi alte mînăstiri din Athos . Hariton însă nevoind să audă de o asemenea cerere şi supărîndu-se tare , lasă datoria baltă şi se întoarce acasă. Dar cum supărarea nu plăteşte datoria şi mai ales nu drege mănăstirea, a venit iarăşi nu după multă trecere de timp la Argeş. Aci însă află pe voievod supărat de îndărătnicia călugărului grec. Totuşi tocmeala se ia de la capăt şi Domnul însărcinează cu ducerea ei la bun sfîrşit pe însuşi mitropolitul Iachint, pe dicheofilaxul Daniil Kritopol, pe catigumenul Dorothei, duhovnicul său, pe logofătul Sava şi pe alţi mari dregători. Hariton însă nu se lasă înduplecat nici cu ameninţarea datoriei, nici cînd este învinuit de trufie de mitropolit, ci răspunde că nu se va învoi să schimbe chinovia în idioritmă, chiar dacă ar apăsa asupra lui o datorie şi mai mare. Făgăduieşte însă că întorcîndu-se la mînăstire şi luînd sfatul celor de acolo, va face aşa cum îl vor povăţui aceia. Şi a plecat cu mîinile aproape goale .

La Athos, episcopul locului, protosul sfîntului Munte, precum şi călugării cutlumuşeni, l-au sfătuit, pentru binele şi folosul mînăstirii, să se învoiască cu dorinţa Domnului romîn, să cadă la un compromis, dar să-l pună să plătească scump această învoială. Pentru că, ziceau ei, acareturile şi veniturile mînăstirilor ar fi neîndestulătoare şi pentru greci şi pentru romîni, dacă se aplică podvigul cerut de Domnul romîn. Deci să-i ceară să plătească datoriile mînăstirii, să zidească o biserică mare şi o trapeză mare şi nişte chilii. Apoi să îndestuleze mînăstirea din belşug cu metoace, cu vii, oi, catîri şi cu alte dobitoace, aşa cum au şi alte mînăstiri athonite. Iar printr-un document, semnat cu mînă proprie, domnul romîn să-şi ia îndatorirea sub jurămînt, ca romînii să dea grecilor întîietatea şi cinstea ce li se cuvine întru toate şi să nu le pricinuiască necazuri . Iar grecii se leagă şi ei să nu căşuneze vreunuia dintre călugării romîni supărări, ca să nu-i tulbure şi nici să nu-i sperie . Toate acestea îndeplinite, domnul este recunoscut» stăpîn şi ctitor» (….) al Mînăstirii Kutlumus şi, ca atare, cel ce va urma egumen după Hariton, fireşte ales de el şi de călugării mînăstirii, să meargă după alegere în Ţara Romînească unde domnul, în calitatea lui de ctitor, să-l întărească egumen. Apoi să se întoarcă la Athos, ca să primească din mîna Protosului cîrja păstoriei mînăstirii. Şi aşa va egumeni după obiceiurile Părinţilor .

Aceste tocmeli, aşternute în scris în proiectul din septembrie 1369, numit de editorul documentelor mînăstirii Kutlumus «jurămînt ctitoricesc» (………) s-a trimis (?) lui Vladislav Voievod pentru a-l iscăli şi urma să fie înapoiat, semnat de domn. Ce s-a ales însă din el şi de el, nu mai interesează problema care face obiectul acestei cercetări, şi cîte am aflat pînă acum ne sînt de ajuns. Şi am aflat:

1. Împrejurările şi întîmplările descrise în cele patru acte  din arhiva mînăstirii Kutlumus, acte care privesc îndeosebi legăturile noastre mînăstireşti cu Muntele Ahos, s-au petrecut înainte de anul zidirii Vodiţei (1370). Ca atare: înainte de acest an, legăturile vieţii mînăstireşti din Ţara Romînească cu Athosul erau multe şi strînse. Drumurile care duceau dintr-o parte într-alta erau des bătătorite de călugări, cu toate că unul din ele, cel care trece prin Filipoli (Plovdiv), era tăiat de turci încă din anul 1363. Hariton, venind după milostenii la Argeş, făcuse opt călătorii dus şi întors; jupanul Neagoe Viteazul îl petrece o dată pînă la Athos întorcîndu-se singur înapoi ; călugării romîni merg la Athos şi vin înapoi; călugării greci, precum şi cei ce au dus spre semnare actul «jurămînt ctitoricesc», vin în ţară şi fireşte se întorc la metania lor, etc.

2. Romînii, după primele călătorii ale lui Hariton în ţara noastră, au pornit cu duiumul la Athos; fără doar şi poate se duseseră şi mai înainte, dar acum se duceau la «Lavra romînească», după cum cu drept ori fără drept s-a numit mînăstirea Kutlumus . Şi s-au dus atît de mulţi încît s-au speriat călugării luîndu-şi măsuri din vreme împotriva cine ştie căror pretenţii romîneşti de protie în mînăstire.

3. Printre dregătorii puşi de Vlaicu Vodă să-l înduplece pe Hariton la schimbarea podvigului mînăstirii sale în idioritmă, este şi un categumen, Dorothei, şi o dată cu protopopul Mihail pleca la Athos şi un ieromonah, Iacov, fratele său. Cei doi călugări, Iacov şi Dorothei, trebuie că trăiau aici, în ţară, într-o mînăstire: Dorothei trebuie să fi fost neapărat cîrmuitorul unei mînăstiri, pentru că egumen fără mînăstire nu se poate; «egumenul este matca întregii chinovii atît in cele ale sufletului cît şi în cele ale trupului» .

4. Deci unind ştirile scoase din Vieţile sfinţilor Grigorie Sinaitul şi Maxim Kavskalivitul cu cele din arhiva Kutlumusului, privitoare la viaţa mînăstirească din ţara noastră înainte de anul 1370, ştim acum hotărît că ai noştri, călugări şi mireni, au cunoscut prin ei înşişi, nemijlocit, şi mai înainte de venirea sfîntului Nicodum în Ţara Romînească, viaţa mînăstirească athonită, organizată după izvodul şi duhul bizantin din veacul al XIII-XIV-lea.

II

După ce spicuirea noastră în ogor bizantino-athonit a cules roadele înfăţişate mai sus, ne întoarcem acum la noi acasă, cercînd să aflăm şi să punem înainte dovezile scrise şi arheologice despre fiinţa vieţii mînăstireşti în Ţara Romînească înainte de întemeierea Vodiţei.

Dovezi scrise, pe cît mă duc puterile mele, cunosc numai una singură, căreia nu pot să-i dau altă tîlcuire decît următoarea: în hrisovul din 1391-1392, dat de Mircea cel Bătrîn (1386-1418) mînăstirii Tismana, apare un arhimandrit Basea (….), fost cîndva proprietar al unei mori la Bistriţa , moară pe care mama lui Mircea cel Bătrîn, doamna Calinchia, o dăruise numitei mînăstiri. Din citirea acestui hrisov de întărire pare-se că doamna Calinichia, soţia lui Radu I (Negru, 1377-1383), dăruise moara mînăstirii chiar de la întemeierea ei (1377) . Deci se prea poate ca arhimandritul Basea să fi trăit chiar pe vremea lui Nicolae Alexandru Voievod, dacă nu şi mai de mult, într-una din mănîstirile despre care vorbeşte actul sinodal constantinopolitan din august 1372 . Cine este acest arhimandrit şi cine l-a hirotonisit cu această vrednicie, actele nu spun. Eponimul Basea are o rezonanţă destul de apropiată cu Basa[rab], ca să ne ispitească gîndul că moara de la Bistriţa era o proprietate de familie, din care făcea parte şi acest arhimandrit; şi este nume de sfînt: sfîntul Mucenic Basea, egiptean, împreună cu alţi cincisprezece creştini şi clerici au suferit mucenicia în Egipt, la Alexandria, şi sînt trecuţi în martirologiu pe ziua de 14 februarie. Mai greu de tîlcuit este vrednicia lui de arhimandrit, a cărei taină nu se poate pătrunde decît într-un singur chip.

Vrednicia de arhimandrit în veacul al XIVţlea era rară şi se da numai de patriarh pentru merite personale . Arhimandritul era egumen al unui aşezămînt călugăresc alcătuit din cel puţin două mînăstiri unite sub o singură cîrmuire. Adică era un fel de protos în înţeles athonit. Singhelia din 1383 a patriarhului Nil, dată catigumenului Mînăstirii Prea sfintei Fecioare ….., zisă şi ……… grăieşte răspicat într-acest chip, zicînd: «… egumenul mînăstirilor din părţile Valahiei (i.e. Tesalia) să fie şi să se numească arhimandrit (s.n.) şi protosinghel» . Vechea noastră predanie ţinea aceeaşi rînduială: Sfîntul Nicodim, egumenul Tismanei, primeşte stepena de arhimandrit de la patriarhul Filotei Kokinos (1354-1355 şi 1364-1377) pentru meritul de a fi ajutat la împăcarea Bisericii sîrbeşti cu Patriarhia Icumenică . Tismana, întemeiată de el după înapoierea de la Constantinopol (1375), unde fusese dus pentru împăcarea de care vorbirăm mai sus, căreia i s-a unit şi Vodiţa, este ridicată la rangul de arhimandrie tot de acelaşi patriarh . Iar mai tîrziu, cînd în anul 1517 din nou zidita mînăstire din Argeş se va tîrnosi, ridicarea primului egumen Iosif la stepena de arhimandrit şi a mînăstirii din Argeş la rang de arhimandrie, se va face după acelaşi tipic şi tot de patriarh: de Theolipt al Constantinopolului . Şi pentru ca mînăstirea din Argeş să se încăputeze întru totul unei arhimandrii, a trebuit să i se unească, dintru început chiar o mînăstire mai bătrînă: Brădet .

Aşa dar se poate presupune că arhimandritul Basea era egumenul a cel puţin două mînăstiri, necunoscute azi nouă: şi că ajunsese aci datorită faptului următor: atunci cînd Alexandru Vodă Nicolae a poftit să-şi facă Mitropolie la Argeş, îl va fi chemat dintr-una din mînăstirile din ţară, poate chiar din mînăstirea Argeş, prefăcută în Mitropolie după 1359, al cărei catigumen poate fusese şi Dorothei, duhovnicul lui Vlaicu Vodă, şi l-a trimis la Constantinopol să ducă patriarhului icumenic, Calist I, «scrisorile»  prin care-i cerea înfiinţarea unei Mitropolii canonice în ţara sa, aşa după cum va face şi cneazul Lazăr Herbelyanovici (1371-1389), cînd va chema de la Vodiţa pe Nicodim, şi-l va trimite la Ţarigrad (1374) împreună cu alţii ca să mijlocească împăcarea Bisericii sîrbe cu Patriarhia Icumenică. Sfîntul norocos al soliei lui Basea, – pentru că Mitropolia cerută s-a întemeiat fără gîlceavă, fără ceartă şi fără zavistia catolică nelipsită în asemenea împrejurări, şi mai ales în condiţiunile puse de patriarh şi primite de Domnul romîn, poate a căşunat şi ridicarea lui Basea la stepena de arhimandrit. Dar oricum ar fi, un lucru e de netăgăduit: apariţia acestui arhimandrit în documentele veacului al XIV-lea dovedeşte în Ţara Romînească viaţă mînăstirească înainte de înfiinţarea Vodiţei şi chiar avînd o oarecare organizaţie. Că de n-ar fi aşa, n-am putea afla nici tîlcul uimitoarei odrăsliri de viaţă mînăstirească, în Ţara Romînească, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea.

Adevărat, cercetările istoricilor şi arheologilor fac să răsară în acest veac ca din pămînt o puzderie de mînăstiri, dovedite unele documentar, precum Vodiţa , Tismana , Călimăneşti pe Olt , Cotmeana , Cozia , Brădet  şi Snagovul ; altele descoperite de cercetările şi săpăturile arheologilor, precum Prislopul  şi Coşuştea , şi altele cunoscute din tradiţie, precum Gura Motrului , mînăstirea din Argeş devenită în 1359 Mitropolie , mînăstirea din Rîmnicul Vîlcii devenită mai apoi Episcopie, Schitul Negru Vodă, Arnota, Drăgăneşti de la Ruşi, Bălteni şi Căsciorele de la Dunăre . Dacă la acestea mai adăugăm şi lăcaşul mînăstiresc din veacurile IX-X descoperit la Basarabi  (Dobrogea) de sapa arheologilor, putem încheia osteneala noastră cu tîlcul: Această odrăslire nu este începutul vieţii mînăstireşti în Ţara Romînească, mijlocit de vecinii sud-dunăreni, ci încununarea unei lungi nevoinţe de directă înpămîntenire a izvodului de mînăstire bizantină-athonită, – lucrare cu rădăcini înfipte adînc în trecutul veacului încă nelimpezit al Bisericii Romîne.

Duminica Floriilor, 1962.

† TIT SIMEDREA

____________________________________________________

[1] ………..

[1] N. Dobrescu, Întemeierea Mitropoliilor şi a celor dintîi mînăstiri din ţară. Bucureşti, 1906, p. 59; Idem, Din istoria Bisericii romîne, Secolul al XV-lea, Bucureşti, p. 38.

[1] P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrîn, Bucureşti, 1943, p. 153.

[1] Preoţii profesori dr. Gheorghe I. Moisescu, dr. Ştefan Lupşa, dr. Alexandru Filipaşcu, Istoria Bisericii Romîne, «Manual pentru Institutele Teologice», Bucureşti 1957,vol. I, p. 201.

[1] În Analele sîrbeşti unde se vorbeşte de moartea Sfîntului Nicodim, se spune: …………. – «În anul 6914 a murit acest Nicodim Grecul (s.n.) în ziua Naşterii lui Hristos», Ilarion Ruvaratz, POP NICODIM der erste Klostergründer in der Walachei († 1406), în «Archiv für slavische Philologie», XI-1888, pp. 354-355. cităm după traducerea romînească din rev. «Biserica Ortodoxă Romînă», XII-1899, p. 895.

[1] Academia Republicii Populare Romîne, Documentele privind istoria Romîniei, Veacurile al XIII-lea, XIV-lea şi XV-lea. B. Ţara Romînească (1242-1500. Editura Acad. R.P.R., 1953, p. 27. mai departe cităm: Documente. B. vol. şi p.

[1] «…………» Dem. A. Petrakakos. …………….. Athenis, 1926, § 7, X, 1, p. 129. apud P. Placidus de Meester, De monahica statu iuxta disciplnam byzantinam, Vatican, 1942, p. 99.

[1] Documente. B. Sec XIII-XV, p. 14.

[1] «Adînca pustie a Paroriilor… şi muntele, care de cei de loc Katakekriomeni se numeşte» era aproape de Sozopole, spune Viaţa şi petrecerea preacuviosului părintelui nostru Grigorie Sinaitul, scrisă de preasfinţitul arhiepiscop al cetăţii lui Constantin Callist. «S-au tălmăcit acum din cea ellinească», în Vieţile Sfinţilor din luna Noembrie, Mînăstirea Neamţ 1811, ff. 271 v-272 v. (E prima oară cînd apare în tipar această Viaţă întreagă. Cea mai veche ediţie în greceşte este Nicodim Aghioritul, Νέον Έχλόγιον’ Veneţia 1803. O prescurtare. După această ediţie traduce şi în ruseşte.Афонскій Патерикъ, moscova 1897, partea I, p. 318, nota. De asemenea Viaţa Sfîntului Grigorie Sinaitul scrisă în greceşte de patriarhul Calist, a fost publicată după un ms. grec din Biblioteca Sinodală din Moscova, în Запискій Universităţii din S.-Petersburg, XXXV-1894, de V. I. Pomjalovskij. Apud Афонскій Патерикъ p. 340 nota). În privinţa situaţiei geografice a pustiei Paroreilor, învăţaţii bulgari o aşează undeva în Strandja Planina (V. Sl. Kiselkov, ….., p. 151), dar cea mai dreaptă: Nikos A. Bees, Ein Buchgeschenk an das Madonna-Katakyomeni-Kloster, în «Byzantinisch-Neugriechische Jahrbücher», Athena, 1938, pp. 194-195: «Ruinele sălaşului călugăresc Paroria, care era aşezată în zona de graniţă dintre Bulgaria şi imperiul bizantin, lăcuită de sfîntul Grigorie Sinaitul şi colaboratorii săi, se află încă – după C. Jirecek – în satul de azi Marea şi Mica Mînăstire între Adrianopol şi Jambol».

[1] Lîngă Smirna de azi. Афонскій Патерикъ p. 31, nota 2.

[1] ……………

[1] …. Iordan Ivanov, ………, Sofia 1939 (curs litografiat) p. 307.

[1] În privinţa primejdiei piraţilor agareni, cf……..  Ed. F. Halkin, în «Analecta Bollandiana», t. LVIII-1940, pp. 24-25, şi ……………….. E. Halkin, în «Byzantion», XXXI-1961, p. 143.

[1] Poate Ioan VI Cantacuzino (1341-1354), mare ocrotitor al isihasmului, pentru că ultimul împărat din dinastia Lascarisilor este Ioan Vatatzes (1258-1261).

[1] Arhim. Arsenie, ….., S. Petersburg, ed. II, 1888, p. 505 şi ….. în Православ, обєор, S. Petersburg 1873, t. I, p. 917. Apud ……….. I, p. 340 nota.

[1] În privinţa sîrbilor, cf. Miloje M. Vasic, L’Hésychasme dans l’Église et l’Art des Serbes du Moyen Age, în «L’Art byzantin chez les Slaves», Melange Uspenskij Paris, 1930, p. 113; iar la bulgari: ………. Edit. Zlatarsky. Apud Emile Terdeanu, La littérature bulgare du XIV-e siècle et sa diffusion dans les pays roumains, Paris, 1947, p. 36.

[1] P. A. Sîrcu, ………. în ………, S. Petersburg, t. CLXXV. Apud Iordan Ivanov, op. cit., p. 307.

[1] …………. P. A. Sîrcu, ……., t. I: Времи жизньв Ефимія Терновскагo «Записки историкш –филолог факултеть . S. Petersburg, 1894, pp. 486-487 şi 494.

[1] St. Romanskij, ………, Sofia, 1904, p. 13 şi nota 5.

[1] A. I. Jacimirskij, Григорій Цамблбкъ S. Petersburg 1904, p. 350. Apud Emile Turdeanu, op. cit., p. 9.

[1] Ecaterina St. Piscupescu, Literatura slavă din Principatele Romîne în veacul al XV-lea, Bucureşti, 1939, p. 35.

[1] Apud Damian P. Bogdan, Despre mss slave în Bibl. Acad. Rom., în «Arhiva Romînească», IV-1939, p. 35.

[1] Damian P. Bogdan, op. şi loc. cit.

[1] Emile Turdeanu, op. cit., p. 9-11 şi notele.

[1] Ibidem, p. 40.

[1] …………. Edit. F. Halkin, în «Analecta Bollandiana», t. LIV-1936, pp. 25-112. Mi-a fost semnalată de dl. P. V. Năsturel. Teofan, autorul acestei Vieţi, a fost egumenul Vatopedului apoi mitropolit al Peritherionului în Tracia pe la 1350. Op. cit., p. 100, nota 1. Viaţa aceasta apare prescurtată în Nicodim Aghioritul, op. cit., pp. 341-354, în Афонскій Патерикъ t. I, pp. 341-354, şi în Vieţile Sfinţilor, ianuarie 13, Ed. Mînăstirea Neamţu 1812, ambele traduse după Nicodim Aghioritul, op. cit., pp. 341-354.

[1] Una din însuşirile isihasmului aghiorit este dîrza lui împotrivire faţă de Roma. Louis Bréhier, Les Institutions de l’Empire Byzantin, Paris, 1949, p. 579, zice: «… ils [les hésychastes] soulévent les passions antilatines de la foule et contrecarrent la politique impériale en s’oposant à tout rapprochement avec la Rome». Tot aşa şi Miloje M. Vasie, op. cit. p. 113.

[1] «………» § 18, p. 90.

[1] «………» § 18, p. 90.

[1] La anul 1342 (deci înainte de moartea sfîntului Grigorie Sinaitul), Nicolae Alexandru se întîlnea, ca fiu şi asociat al tatălui său la domnie, cu Ludovic I al Ungariei, pentru a pune la cale o înţelegere politică antimongolă (Istoria Romîniei, II, pp. 454-455). În privinţa puterilor fiilor de domni asociaţi la domnie în veac. XIV-XV avem pildă grăitoare pe Mihail, fiu şi asociat al tatălui său Mircea cel Bătrîn la domnie. Documente. B. Sec. XIII-XV, p. 55.

[1] Paul Lemerle, actes de Kutlumus, Paris, 1945. documentele privitoare la osteneala de faţă din această arhivă sînt îndeosebi: nr. 26: ……. pp. 103-105 din septembrie 1369; nr. 29: ……., pp. 113-116 din august 1370; nr. 30: …….., pp. 117-121 din noiembrie 1370, şi nr. 36: ………. pp. 135-138 din iulie 1378. actele nr. 26 şi 36 sînt traduse şi în romîneşte în Documente. B. Sec XIII-XV, p. 16-19 şi 28-31. Vezi şi P. V. Năsturel, Legăturile Ţării Romîneşti cu Muntele Athos pînă în mijlocul secolului al XV-lea, în «Mitropolia Olteniei», X-1985, pp. 735-744 şi 749.

[1] Fărîmiţarea micului «imperiu bulgar» începe îndată după anul 1345, iar la anul 1356 ajunge la desăvîrşită împărţire în trei provincii: Bulgaria apuseană cîrmuită neatîrnat de la Vidin de Sracimir, mare aproape cît cea de la Tîrnova, cîrmuită de Ioan Alexandru, şi cea răsăriteană dintre Dunăre şi Marea Neagră, cîrmuită de Dobrotici, un principe ascultînd de Bizanţ. Aşa dar vechea Bulgarie era sfărîmată în trei state luptîndu-se între ele, tocmai cînd împărăţia greco-sîrbă întemeiată de Ştefan Duşan († 20.XII.1355) se fărîmiţa în mîinile numeroşilor săi urmaşi: Mathew Spirinka, A History of Christianity in the Balkan, Chicago 1933, pp. 121-122.

[1] Paul Lemerle, op. cit., act. Nr. 36, r. 27-28: «odată doi, alt-dată trei: s-a întîmplat să fie cîndva şi patrusprezece laolaltă…».

[1] Ibidem, 26, r. 31.

[1] Ibidem, 26, r. 25: …………. «De asemenea de şapte ori m-am dus la acel răposat Vladislav voevod şi la soţia lui, doamna ANA».

[1] Ibidem, 29, r. 18 şi 30, r. 38.

[1] Ibidem, 26, r. 2-3.

[1] Ibidem, 29, r. 17-25 şi 58-59.

[1] Ibidem, …….. 29, r. 47.

[1] Ibidem, 26, r. 36: πλείστοι Protopopul Mihail se va călugări la Kutlumus luînd numele de Melchisedec (30, r. 97). Mai tîrziu, în ianuarie 1375, îl aflăm semnînd un act (32, r. 35) în calitate de egumen al mînăstirii Kutlumus. Cred că era egumen nu al mînăstirii Ktlumus propriu-zis, ci al idioritmei înfiinţată pentru călugării romîni la chilia Sfîntului Nicolae de lîngă pîrgul cel mare, zidit cu ajutoare de la voievodul romîn Alexandru Nicolae (ibidem, 26, r. 28). Jupan Aldea, fiul lui Mircea cel Bătrîn şi viitor domn, dăruia la 21 noiembrie 1418 «mînăstirii Sfîntului Nicolae care este la Cutlumus lîngă turn, satul Cireşov… pentru că este mînăstirea noastră». (Documente. B. Sec XIII-XV, p. 66).

[1] Se poate zice că neajunsurile au fost şi altele decît cele pricinuite de asprimea podvigului chinovial. În actul nr. 26, r. 28 se vorbeşte de turburări şi înfricoşări căşunate călugărilor romîni de cei greci.

[1] Ibidem, 29, r. 26-27.

[1] Ibidem, 26, r. 26: ……….. Supărarea pare să-i fi fost aşa de mare, încît nu se sfieşte să scrie despre călugării romîni că sînt «nişte trepăduşi de munte (coureurs des montagnes) neobişnuiţi cu nici o înfrînare şi grijă călugărească» – ………

[1] Ibidem, 29, r. 40.

[1] Ibidem, 29, r. 60-64.

[1] Ibidem, 29, r. 65-66.

[1] Ibidem, 29.

[1] Ibidem. Vezi supra, nr. 30.

[1] Ibidem, 29, r. 27.

[1] Ibidem, pp. 279-280.

[1] I. Sokolov, Cocтяніе Монашества въ Византінской Церкви половины ‘Хдо начала XIII века (824-1204) (Condiţionile monahismului în Biserica bizantină din jumătatea secolului al IX-lea pînă la începutul secolului al XIII-lea (824-1204). Cazan, 1894, pp. 893-894. Apud Placidus de Meester op. cit.

[1] Documente. B. Sec XIII-XV, pp. 45 şi 47; P. P. Panaitescu, Documentele Ţării Romîneşti, 1983, p. 61.

[1] În Pomelnicul mînăstirii Tismana (Al. Ştefulescu, Mînăstirea Tismana, Bucureşti, 1909, p. 50), «Calinichia doamna» este scrisă al treilea ctitor: «Vladislav voevod, Radu Negru», Calinichia doamna…». În acest pomelnic pînă la Despina, doamna lui Neagoe Basarab, alt nume de femeie nu mai apare. Şi în acest Pomelnic, Calinichia este trecută simplu ca ctitoră, nu ca soţie de domn.

[1] În actul din august 1372, prin care patriarhul Filotei şi sinodul său aleg pe Hariton mitropolit al Ungrovlahiei, se spune lămurit că are drept să «aşeze igumen la mînăstiri şi părinţi duhovniceşti, după o cuvenită şi foarte iscusită cercetare şi ispitire». Documente. B. Sec XIII-XV, p. 26.

[1] J. Pargoire, Archimandrite, în «Dictionnaire d’archéologie chrétienne et de la liturgie», Paris, 1924, t. I, col. 2572.

[1] Sp. Lambros, …….. t. VI, 1909, p. 108: «……………..». grigorie Ghica al Moldovei, cu hrisovul din 20 iulie 7275 (1767) îi dăruieşte moşia Coşeni din ţinutul Iaşilor, B.C.I. XI, 1922.

[1] Ştefan Ieromonahul, Viaţa sfîntului Nicodim, Craiova, 1935, pp. 21-33 şi Ilarion Ruvaratz, op. cit., p. 896.

[1] Gavriil Protul, Viaţa şi traiul sfîntului Nifon patriarhul Constantinopolului, Edit. Tit Simedrea, Bucureşti, p. 30.

[1] [1] Ibidem, p. 30.

[1] Virgil Drăghiceanu, Schitul Brădet-Argeş, în «Bull. Com. Mon. Ist.» XVII, 1924, p. 68.

[1] Documente. B. Sec XIII-XV, p. 15.

[1] Ibidem, p. 27.

[1] Ibidem, p. 32.

[1] Ibidem, p. 41.

[1] Ibidem, p. 42.

[1] Ibidem, p. 43: «… Nucet pe Olt, adică Cozia».

[1] Virgil Drăghiceanu, op. şi loc. cit..

[1] Pr. Nicolae Şerbănescu, Istoria mînăstirii Snagov, Bucureşti, 1944, p. 20.

[1] «Întemeiată de Nicodim în 1398»: Istoria Romîniei, II, p. 688. Cf. şi G. Balş, Despre biserica Prislopului, în «B.C.M.I», XXIV, 1931, p. 91. vezi şi Ştefan Meteş, Mînăstirile romîneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936, pp. 103-128; Const. C. Giurescu, Întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei, în «Biserica Ortodoxă Romînă», 1959, p. 693, nota 171.

[1] Al. Bărăcilă, Mînăstirea Coşuşte-Crivelnic, în «B.C.M.I.», 1935, p. 164.

[1] Ştefan Ieromonahul, op. cit., p. 50, şi Alexandru Ştefulescu, op. cit., p. 45 şi nota 2: «La Ialovăţ (s.n.) se arată în altă ruină, iarăşi o ctitorie a lui Nicodim…».

[1] Gr. Tocilescu, Biserica episcopală a Mînăstirii Curtea de Argeş, Bucureşti, f.a., pp. 32 şi 37.

[1] Const. C. Giurescu, op. cit., pp. 689-690 şi 691-693, le socoteşte împreună cu mînăstirea din Argeş, înainte de 1359, mai vechi decît Vodiţa.

NOTĂ: Prof. Const. C. Giurescu e de părere că Mitropolia din Argeş şi Episcopia din Rîmnicul Vîlcii e aşa, atunci se deschide o vedere foarte ispititoare. Adică ele au fost ridicate înainte de venirea sfîntului Grigorie Sinaitul la Paroria? Că sînt mînăstiri de tip urban, tip care nu se va mai repeta niciodată în Ţara Romînească în secolele XIV şi XV. În aceste secole, toate mînăstirile s-au zidit la ţară: în locuri liniştite, în singurătate, la pustie şi de mici dimensiuni. Adică mînăstiri aşa cum le voia şi le dorea isihasmul, care trebuie să se fi întins foarte devreme şi la noi prin ucenicii care au fost la Paroria şi apoi prin Sfîntul Nicodim.

[1] Istoria Romîniei, II, p. 181: «Aşezare mînăstirească descoperită de curînd la Basarabi datează de la sfîrşitul secolului al IX-lea şi încă exista la sfîrşitul celui de al X-lea…» vezi şi I. Barnea şi V. Bilciurescu, Şantierul arheologic Basarabi (regiunea Constanţei), în «Materiale

1 comentariu

  1. DIN TRECUTUL BISERICII NOASTRE: VIAŢA MÎNĂSTIREASCĂ ÎN ŢARA ROMÎNEASCĂ ÎNAINTE DE 1370 « TIT SIMEDREA said,

    […] În prima jumătate a veacului nostru cînd se spunea că «… în vremea cînd poporul bulgar trăia sub necurmată frică de turci [în a doua jumătate a secolului al XIV-lea], mai mulţi din călugării bulgari învăţaţi de atunci şi-au năpustit patria şi au mers în Romînia şi în Serbia. Acolo au întemeiat biserici şi mînăstiri – noi vetre de cultură bulgară» ; sau că «în a doua jumătate a secolului al XIV-lea fu introdus la noi de la vecinii slavi de peste Dunăre, care-l luaser[ şi ei de la bizantini, călugărismul, viaţa călugărească» ; sau că «Nicodim este întemeietorul mînăstirii în Ţara Romînească» ; ori că «cele dintîi schituri şi mînăstiri de la noi s-au clădit tîrziu, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, sub influenţa Athosului, însă nu direct ca la sîrbi şi bulgari, ci prin mijlocirea lor» , – atunci, zic, titlul acestei osteneli ar fi părut nepotrivit. Azi însă cînd documente scrise şi arheologice dovedesc fiinţa vieţii mînăstireşti în Ţara Romînească înainte de venirea sfîntului Nicodim de la Tismana , cele spuse mai sus cer o neapărată întregire menită să dea altă faţă problemei, – scop pe care-l urmăreşte osteneala noastră. Adevărat, cea dintîi>>> mai departe aici >>> […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: