Filoteiu Monahul de la Cozia – Imnograf român

MITROPOLIA OLTENIEI

Nr. 1-2/1954

În cărţile române bisericeşti numite Psaltire şi Catavasier, găsim aproape în toate ediţiile dela 1637 şi pînă azi, nişte mici tropare intitulate: «Pripeale la praznicele domneşti şi la toţi sfinţii cei vestiţi care au polieleu. Facerea lui Filoteiu monahul» . Dar nici titlul cîntărilor: Pripeale, nici numele autorului, Filoteiu monahul, n-au stîrnit atenţia nimănui pînă în vremea noastră; pentru că nici titulatura troparelor, nici numele autorului nu spun nimic deosebit. Cărţile bisericeşti sînt pline de imnografi indicaţi numai cu numele şi calitatea de monah; iar numirea de «pripeale» nu este o titulatură rezervată numai «facerei» lui Filoteiu monahul. Şi precum despre mulţi dintre aceştia nu se cunoaşte nimic mai mult decît numele şi ce ei au scris, tot astfel nu s-a ştiut nimic pînă în preajma secolului al XX-lea nici despre Filoteiu monahul şi «pripealele» lui. În preajma acestui început de veac cercetarea mai de aproape a manuscriptelor slavoneşti din ţările noastre a dus la însemnata descoperire că acest monah Filoteiu, autorul pripealelor ce se cîntă la polieleu, a fost logofăt lui Mircea Voievod, fapt limpede arătat de titulatura acestor cîntări aflate în multe manuscripte slavoneşti, dintre care unele cu o vechime chiar din secolul al XV-lea .

Cel dintîi dintre învăţaţii care s-au întîlnit în cercetările lui cu Filoteiu monahul şi cu pripealele sale, a fost episcopul Romanului, Melchisedec. Tot ce el a ştiut despre acest călugăr şi despre alcătuirea lui, le-a notat într-o însemnare pe un ms slavonesc, însemnare cunoscută pînă în vremea din urmă numai de A. I. Jacimirskij, care, într-o lucrare despre manuscriptele slavoneşti publicată în anul 1899, stabileşte pe temeiul acestei însemnări că Filoteiu este romîn şi a fost logofătul lui Mircea I-iul al Ţării Romîneşti .

Descoperirea lui Melchisedec, dată publicităţii de A. I. Jacimirskij, a rămas uitată pînă în anul 1931, cînd a fost scoasă din nou la lumină la congresul de studii slave din Praga în acel an. Cu acel prilej s-a pus în evidenţă însemnătatea pripealelor lui Filoteiu monahul din punct de vedere literar şi s-a precizat că a fost logofăt al lui Mircea-cel-Bătrîn şi că este una şi aceiaşi persoană cu Filos, logofătul care apare într-un hrisov de la acest Domn, datat 1392, ianuarie 8 . Cu aceste complectări, numele lui Filoteiu monahul a intrat în cele mai noi lucrări de sinteză despre istoria Romînilor şi a vechei literaturi romîneşti , aşa că se poate spune azi, că începutul literaturii originale romîneşti porneşte cu imnele acestui monah Filoteiu, în prejma anului 1400. La atît se reduce tot ce se ştie pînă acum despre acest monah şi opera lui.

Însă reaflarea manuscriptului slavonesc, pe care Melchisedec a făcut însemnarea pomenită mai sus , cum şi  nevoia de a lămuri unii din termenii liturgici puţin cunoscuţi, ori chiar de fel de cunoscuţi, care stau în strînsă legătură cu «facerea» monahului Filoteiu, ne-au îndemnat să reluăm cercetarea pe baze mai largi, şi cu ajutorul unor formaţiuni să căutăm a cunoaşte mai bine interesanta «facere» a acestui vechi melod romîn, Filoteiu monahul.

I

Cercetătorii romîni, care s-au oprit cît de puţin asupra operei liturgice a lui Filoteiu monahul, au numit-o «polieleu» . În realitate ea nu este polieleu, ci «Pripeale… ce se cîntă la Psalmi aleşi… cînd se cîntă Polieleu» . Iată dintr-odată trei termeni liturgici, despre care se poate spune că nu sînt încă bine cunoscuţi nici chiar de specialişti. Dacă la aceştia mai adăugăm încă un termen, tot aşa de puţin cunoscut, Veliceanie, – termen cu care, după cum vom arăta mai departe, s-a confundat alcătuirea lui Filoteiu monahul chiar de editorii oficiali ai cărţilor bisericeşti romîne  – , vom avea destule motive să credem în nevoia unei prealabile lămuriri a acestor termeni. Pe de altă parte lămurirea acestor termeni va înlesni însăşi înţelegerea strînsei legături ce există între pripeale şi celelalte cîntări liturgice numite mai sus.

1. POLIELEUL. Biserica Ortodoxă Creştină de limbă romînă şi slavonă înţelege azi prin polieleu o grupă de imne liturgice, ce se cîntă la Privegherea  marilor praznice şi la Ortrina «sfinţilor cu polieleu» în locul citirei Catismei şi a cuvîntului de învăţătură . Aceste imne vin din: (a) Sfînta Scriptură, anume: (1) Psalmi şi (2) aşa numiţii Psalmi aleşi şi (b) din Tradiţie, anume, (1) Pripeale şi (2) Veliceanii . În Biserica de limbă greacă, polieleul este alcătuit numai din imne din Sfînta Scriptură. Mai departe, vom arăta cum şi cînd s-a întîmplat această deosebire între cele două Biserici.

Termenul liturgic Polieleu vine în limba romînă cît şi în cea slavonă direct dela grecescul υ . Liturgiştii derivă cuvîntul υ de la  şi  deci: multă milă. Acest înţeles vine din faptul, că unul din Psalmii polielei, Ps. 135, numit şi «marele Aliluia», folosit de multă vreme în cîntarea bisericească , repetă după fiecare verset partea a doua a primului stih: «că în veac este mila lui» . Repetarea de atîtea ori a cuvîntului  () a impus cîntării denumirea de υ, aşa după cum d. p. repetarea de trei ori a cuvîntului  a impus denumirea de Trisaghion cunoscutei cîntări cu acest nume dela Liturghie .

Alţi liturgişti înclină să creadă că termenul ar putea veni de la grecescul πολυέλιος , supt cuvînt că în timpul cînd se cîntă polieleul, se aprind toate luminile din candelabru şi din candele, iar cei ce sînt de faţă la sfînta slujbă ţin lumînări aprinse în mîini . De aceea de multe ori în greceşte ambele etimonuri sînt grafiate la fel. Părerea aceasta însă este izolată şi fără răsunet.

De la început şi pînă în secolul al XIII-lea polieleul era alcătuit numai din doi Psalmi aliluiari , adică: Ps. 134: «Robii Domnului, Aliluia»  şi Ps. 135: «Mărturisiţi-vă Domnului, că este bun, că în veac e mila lui Aliluia» . Cîntarea se executa în amîndouă strănile alternînd versurile şi după fiecare vers se repeta «pripeala» Aliluia. Însă la executarea cîntării Ps. 135 se mai repetă după fiecare stih şi finalul (emistihul), versetului prim al acestui psalm: …………….. . Polieleul se termină cu doxologia mică, însoţită de «pripeala» Aliluia repetată de trei ori.

În felul acesta se cîntă polieleul în toate Bisericile ortodoxe, la toate sărbătorile cu polieleu, fără alt adaos , pînă către sfîrşitul secolului al XII-lea şi începutul celui de al XIII-lea, cînd pătrund în cîntarea polieleului aşa numiţii «Psalmi aleşi».

2. PSALMI ALEŞI. În multe mss slavoneşti şi în mai toate ediţiile cărţilor bisericeşti slavoneşti şi romîneşti, în care apar pripealele lui Filoteiu monahul se spune răspicat că aceste pripeale se cîntă cu din «Psalmi aleşi stihuri» . Adică psalmii aleşi se cîntă la polieleu, iar pripealele se cîntă însoţite de stihuri din psalmi aleşi. Deci între pripeale şi psalmi aleşi este o legătură de nedesfăcut. Pe de altă parte, psalmii aleşi intrînd în cîntarea polieleului înaintea pripealelor, iar acestea fiind alcătuite să se cînte numai cu stihuri din psalmi aleşi, cunoaşterea mai de-aproape a acestor psalmi ne va folosi ca, la vreme, să putem deosebi în «facerea» lui Filoteiu monahul originalul de adaosurile de mai tîrziu; fiind că nu toate pripealele ce apar în ediţii şi chiar în manuscripte sînt «facerea» lui Filoteiu monahul. Prin urmare e necesară cunoaşterea cît de puţin a problemei psalmilor aleşi în polieleu.

«Psalmii aleşi» sînt nişte grupări de versete alese din Cartea Psalmilor biblici şi astfel potrivite încît o grupă să formeze un «psalm», destinat să fie cîntat la polieleul unei anumite sărbători, şi al cărui înţeles să se potrivească cît-de-cît cu subiectul respectivei sărbători. Ei au fost alcătuiţi, după cum arată multe din ediţiile Psaltirei  şi Catavasierului , cum şi unele din vechile manuscripte greceşti şi slavoneşti, de Nichifor Vlemmidis  (1197-1272) către sfîrşitul vieţii sale şi poartă titlul «Alegere de stihuri din Cartea Psalmilor, adunate de Nichifor Vlemmidis, ce se cîntă la sărbători peste tot anul» .

Nichifor Vlemmidis a scris în toate ramurile teologiei, dar pe noi ne interesează numai această lucrare liturgică, fiind că ea stă în strînsă legătură cu subiectul cercetărilor noastre. Această lucrare nu se află printre operile lui Nichifor Vlemmidis editate de Migne; Heisenberg Aug. nu o menţionează printre lucrările editate, iar V. I. Barvinok afirmă categoric că această lucrare nu a fost nici odată editată . Totuşi ea a fost editată de mai multe ori. Noi cunoaştem patru ediţii, dintre care: Eclogarion…, tipărit la Constantinopol la anul 1850 , Psaltirea greacă, ed. Viena 1793 (pp. 194-214) şi Psaltirea greacă ed. Viena 1817 (pp. 428-449) ne stau sub ochi . Dar mult mai multe sînt manuscriptele greceşti şi slavoneşti care conţin această lucrare .

Nichifor Vlemmidis a îmbinat aceşti psalmi de bună seamă în scop liturgic. În timpul ocupaţiei Constantinopolului de către Latini multe dintre rînduielile celor şapte laude au suferit prefaceri . Cîntări şi imne vechi, au fost înlăturate şi altele noi le-au luat locul, ori s-au adăogat la cele vechi împlinind ceea ce se părea cu lipsă . În secolul acesta pătrund în cîntarea polieleului «Psalmii aleşi» ai lui Nichifor Vlemmidis. El va fi băgat de seamă, că în cîntarea polieleului este o lipsă, care se cerea împlinită. Aceiaşi psalmi polielei (Pss. 134 şi 135), potrivească-se ori nu, se cîntau fără deosebire în orice sărbătoare arătată în tipic cu polieleu. Deci un neajuns, pentru împlinirea căruia el întocmeşte, limitîndu-se însă numai la un anumit număr de sărbători cu polieleu, cîte un psalm ales, potrivit aşa încît să se îmbine cu subiectul sărbătorii respective. Acest psalm se adăoga la polieleu după terminarea cîntării vechilor psalmi polielei şi, întocmai ca şi aceia, cu repetarea după fiecare stih a «pripealei» Aliluia; iar doxologia nu se mai cînta după Ps. 135, ci la sfîrşitul psalmului ales .

Psalmii aleşi se vor fi cîntat întîiaşi dată în mînăstirea, ctitoria autorului, şi de aci s-au răspîndit cu încetul pe încet în toate mînăstirile greceşti şi prin ele în întreaga Biserică de limbă greacă. Nu puţin a ajutat la răspîndirea lor marea şi lăudata faimă, de care a avut trişte printre contimporanii săi Nichifor Vlemmidis şi, poate tot atît de mult, prefacerea Tipiconului făcută de Patriarhul icumenic Filoteiu (†1379) .

Prima menţiune despre cîntarea acestor psalmi la polieleu o aflăm la Sfîntul Simeon al Tesalonicului: «Iar după cîntările acestea (psalmi polielei) şi alţi «psalmi aleşi» se cîntă, cari să cuvin praznicului sau sfinţilor celor ce se prăznuesc» . Cînd scria acestea Sfîntul Simeon Tesalonicul, Έхλογή… a lui Nichifor Vlemmidis era de mult în întrebuinţarea întregei Biserici de limbă greacă; încă intrase, cam în vremea lui şi în cea de limbă slavonă.

Cele mai multe şi mai vechi manuscripte greceşti cu lucrarea liturgică Έхλογή… sînt de provenienţă atonită ; aceasta dovedeşte nu numai vechea şi răspîndita ei folosire în mînăstirile sfîntului Munte Athos, ci şi faptul foarte apropiat de adevăr, că ea s-a răspîndit de aci prin călugări şi totodată, în traducerea slavonă fireşte, atît la Slavii din Balcani, cît şi în Ţările Romîneşti , iar de aici şi la Slavii de Nord-Vest şi Nord .

Cea mai veche menţiune despre aşa numiţii «Psalmi aleşi» ce se cîntă la polieleu şi în acelaşi timp şi cea mai veche culegere de psalmi aleşi din cărţile romîneşti de slujbă sfîntă din Romînia, o aflăm într-o Psaltire, ms slavonesc nr. 215 (ff. 271-281 v), sec. XV-lea, din Biblioteca Academiei R.P.R., supt titulatura «Psalmi aleşi cînd se cîntă polieleul» ; dar fără menţionarea autorului lor. De altfel în nici unul din manuscriptele slavoneşti care conţin Psalmi izbrani scrise în Ţările Romîneşti, nu apare nici odată numele lui Nichifor Vlemmidis. Acest nume va apare în cărţile noastre liturgice pentru întîia oară în Psaltirea slavonă, ed. Govora 1637 (f. 181).

În cursul vremilor «Psalmii aleşi» au suferit prefaceri , fie în ce priveşte numărul lor şi deci al sărbătorilor, fie în ce priveşte numărul stihurilor fiecărui psalm. Întru cît pripealele monahului Filoteiu sînt strîns legate de aceşti psalmi, este necesar să cunoaştem sărbătorile cărora Nichifor Vlemmidis le-a alcătuit cîte un psalm ales. În acest scop am dat preferinţă ms grec nr. 358 din Biblioteca Ac. R.P.R. (ff. 6-38 v), sec. XVII, deoarece îmi pare a fi o copie dintre cele mai bune; iar pentru comparaţie am ales dintre mss, slavoneşti din Biblioteca ac. R.P.R. pe cele mai vechi mss, conţinînd psalmi aleşi: ms slav nr. 215 (ff. 271-281 v), sec. XV, şi ms slav nr. 277 (ff. 141-171 v), din anul 1493. Aceste trei mss, ne vor ajuta să stabilim, pe cît va fi cu putinţă, cînd ne vom ocupa de acest lucru, pripealele originale ale lui Filoteiu monahul, deosebindu-le de cele ce vor fi fost adaose mai tîrziu de diverşi colaboratori anonimi.

În manuscriptul grec Nr. 358 din Biblioteca Ac. R.P.R. găsim psalmi aleşi pentru următoarele sărbători: 1. La Naşterea Născătoarei de Dumnezeu; 2. La Înălţarea cinstitei Cruci; 3. La sfîntul Ioan Teologul şi la ceilalţi apostoli; 4. La Mucenici; 5. la Cei fără de trupuri; 6. la Ierarhi; 7. la Intrarea în biserică a Născătoarei de Dumnezeu; 8. la Cuvioşi; 9. la Naşterea lui Hristos; 10. la sfînta Teofanie; 11. la Întîmpinare; 12. la Bunavestire a Născătoarei de Dumnezeu; 13. la Dumineca Floriilor; 14. la Dumineca Tomii; 15. la Înălţarea lui Hristos; 16. la Cincizecime; 17. la Schimbarea la faţă; 18. la Adormirea Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu; 19. la Naşterea Înaintemergătorului şi la toate sărbătorile lui, şi 20. alte stihuri la sărbătorile Prodromului .

Nu vom înşira aci numele sărbătorilor cu psalmi aleşi, aflate în mss slavoneşti sus citate, ci vom arăta numai sărbătorile ce se constată în plus sau în minus în aceste mss, faţă cu ms grec luat ca termen de comparaţie. În acest chip aflăm, că ms slavonesc Nr. 215 are mai puţin o sărbătoare: la Arhangheli , care sărbătoare însă se află în celălalt ms slav Nr. 277. Acest din urmă ms are chiar o sărbătoare mai mult cu psalm ales (f. 164 v) decît ms grec şi anume: Psalm la sărbătoarea Înaintemergătorului, la Aflarea capului» . Acest psalm este însă acelaşi care apare la celelalte două sărbători ale Înaintemergătorului: Naşterea şi Tăierea capului, dar avînd patru versete mai puţin de cît acela. Iar cît pentru psalmul ales de la Tăierea capului, trimite la psalmul ales de la Naşterea Înaintemergătorului. Deci în aceste mss avem, propriu vorbind, un singur psalm ales pentru aceste trei sărbători ale sf. Ioan Botezătorul; şi ca atare, nu avem nici o deosebire de sărbători cu psalmi aleşi între ms grec Nr. 358 şi ms slav Nr. 277; dar între ms grec citat şi ms slav, Nr. 215 este deosebire de o sărbătoare.

Prin urmare, la începutul sec. al XV-lea, adică atunci cînd apar pripealele monahului Filoteiu, grupa de imne care alcătuia cîntarea polieleului de la praznicile cărora Nichifor Vlemmidis le alcătuise cîte un psalm ales, era formată din Psalmii biblici 134 şi 135 şi încă dintr-un «psalm ales»; şi se cînta, cum s-a arătat mai sus, cu repetarea «pripealei» Aleluia după fiecare stih .

În privinţa lămuririi celorlalţi termeni liturgici: Pripeala şi Veliceania, ne vom ocupa de ei mai departe, la un loc mai potrivit pentru buna lor înţelegere.

II

FILOTEIU MONAHUL ŞI PRIPEALELE SALE. Istoricii noştri, cînd au scos la iveală din nou numele lui Filoteiu monahul, s-au sprijinit pe cele spuse de A. I. Jacimirskij: noi însă am spus mai sus că el cunoştea chestia de la Melchisedec, episcopul Romanului, după însemnarea lăsată de acesta. De altfel chiar A. I. Jacimirskij spune că a citit o însemnare de Melchisedec pe un ms slavonesc, cumpărat de acesta de la un anticar evreu din Iaşi, cu 10 lei, şi care ms cu însemnarea de pe el se afla în posesia profesorului G. Musicescu, de la Conservatorul de muzică din Iaşi . Despre acest ms nu s-a mai ştiut nimic de cînd l-a văzut Jacimirskij, şi pînă de curînd, cînd a fost scos iarăşi la lumină. Dar întrucît preţioasa însemnare a lui Melchisedec nu a fost publicată în întregime de Jacimirskij, iar ceea ce citează din ea nu este tocmai exact, reproducem aci în întregime această însemnare, atît pentru a cunoaşte pe adevăratul descoperitor al lui Filoteiu monahul, cît şi pentru o dreaptă cinstire a memoriei învăţatului episcop Melchisedec. Însemnarea este scrisă pe cea dintîiu filă albă, adaosă la legătură, cu care începe ms şi sună astfel:

«acest fragment dintr-un Ceaslov slavon, scris prin viacul al 17-le, l-am cumpărat cu 10 franci de la un evreu anticariu, în anul 1889. L-am cumpărat pentru oarecare noţiuni istorico-literare despre formarea rînduelilor noastre bisericeşti. Aşa:

1. La pag. 51 se spune, că în timpurile anterioare la polieleu se cînta psalmul «La rîul Vavilonului…» şi se vede că numai în duminicile dinaintea postului mare, cînd se cînta şi acum. Mai tîrziu s-au adaos aşa numiţii «psalmi aleşi», care se cîntă în loc de polieleu (sic!) la toate sărbătorile mari şi mici de peste an.

2. La pag. 57 se spune, că pripealele ce s-au adaos la psalmii aleşi, pripealele care se încep deobşte cu cuvintele «Veniţi toţi…» sînt compuse de «kyr Filoteiu monahul, logofăt fostului Mircea Voevod». Aceasta se adevereşte şi în Catavasierele romîneşti tipărite în trei limbi în veacul al 18-lea. În ele, la «psalmi aleşi» se spune, că ei sînt aleşi şi întocmiţi pe cîntare de două persoane din Biserica greacă, anume: de fericitul Macarie şi de cinstitul ritor kyr Nichifor Tovlemida; iar pripealele, adaose în urmă, sînt facere a lui Filoteiu monahul.

Însemnătatea notiţei din fragmentul prezent constă în aceea, că ne spune că acest Filoteiu a fost logofăt al Domnului Mircea Voievod şi că, prin urmare, pripealele cele mici de la psalmii aleşi ai polieleului sînt de origină romînească. Adăogim aci că în timpul prezent în cărţile noastre bisericeşti, sînt două rînduri de pripeale. Pe lîngă cele vechi ale lui Filoteiu, în veacul prezent s-au adaos şi «mărimurile» sau «veliceaniile», adaose în cărţile Bisericii ruseşti, şi care sînt de origină rusească, şi în Biserica romînă se cîntă amîndouă aceste rînduri de pripeale. Adăogim însă că ele nu sînt în cărţile bisericeşti grece, nici le întrebuinţează în Biserica greacă.

Este greu a decide timpul, cînd monahul Filoteiu a compus pripealele seale, din causă că se spune despre el în notiţă numai atît, că a fost logofăt al fostului Mircea Voevod. Însă care Mircea? În istoria Romîniei sînt trei Domni cu numele de Mircea. Mircea I-iu de la finele veacului 14-le pînă la 1419; Mircea II-le, carele a domnit numai un an şi Mircea III-le, carele a domnit de două ori pe la jumătatea veacului 16-le. Noi înclinăm a crede că acest Mircea, la carele Filoteiu a fost logofăt, era Mircea I-iu, carele a domnit 36 ani, şi cu numele şi autoritatea sea cea mare a contribuit ca opera logofătului său să fie admisă în toată Biserica romînă şi jugoslavă, de unde apoi a trecut şi în Biserica rusească, cu epitetul de «pripeale bulgare»; pentru că la Ruşi, s-au adus pripealele acestea din Bulgaria, prin literaţi bulgari, ce s-au tot strecurat în Rusia după căderea regatului bulgar supt Turci. Aceasta nu s-a putut face sub Mircea II-le, care a domnit numai un an, nici sub Mircea III-le, carele a domnit, deşi în două rînduri, dar foarte puţin (4-5 ani) şi a avut o domnie bîntuită».

Punînd faţă în faţă relatările lui Jacimirskij cu însemnarea lui Melchisedec, vedem o izbitoare asemănare. Deosebirea este numai acolo unde Jacimirskij, în stabilirea Voevodului, al cărui logofăt a fost Filoteiu, ia ca termen ultim anul 1523, adică data Tipiconului, ms slavonesc din mînăstirea Neamţului , dată certă care înlătură pe Mircea Ciobanul, care a domnit după aceea. Negreşit contribuţia lui Jacimirskij, cînd este vorba de mss slavoneşti care conţin pripealele lui Filoteiu monahul, este preţioasă, dar primul descoperitor al monahului Filoteiu şi al imnelor alcătuite de el este negreşit Melchisedec.

Numele lui Filoteiu monahul apare în mss şi în tipărituri totdeauna drept autorul pripealelor, ce se cîntă la polieleu cu stihuri din psalmi aleşi. Odată însă apare grafiat greşit …………. ; iar în două rînduri schimbat cu totul în Ioan Monahul , ori în Filaret monahul . Dar chiar şi în aceste cazuri pripealele sînt evident ale monahului Filoteiu.

Deasemenea numele lui Filoteiu apare în multe mss slavoneşti însoţite de calitatea: «fost logofăt al lui Mircea Voevod . Toţi învăţaţii, de la Melchisedec şi pînă astăzi, care s-au ocupat de această chestiune, sînt de părere că acest Mircea Voevod este marele Domn al Ţării Romîneşti, Mircea-cel-Bătrîn (1386-1418) . Prin urmare Filoteiu monahul a fost logofăt al lui Mircea-cel-Bătrîn. Lipsind însă probele întemeiate pe date certe, s-a ajuns la această concluziune prin eliminarea logică a celorlalţi Voievozi cu numele de Mircea, care au domnit în răstimpul de la Mircea-cel-Bătrîn, primul Domn cu acest nume, pînă la anul 1523, data certă a ms citat mai sus, în care ms numele lui Filoteiu monahul, fost logofăt al lui Mircea Voevod, apare ca autor în titulatura pripealeleor ce se cîntă la polieleu.

În adevăr, Tipiconul, ms slavonesc Nr. 101 (ff. 269 v-271) din Biblioteca Ac. R.P.R., copiat în anul 1523, este primul mss datat cert, cunoscut pînă acum, care conţine pripealele lui Filoteiu monahul, fost logofăt al lui Mircea Voevod. În istoria Ţărilor Romîneşti se cunosc pînă la 1523 doi Domni cu acest nume şi amîndoi au domnit în Ţara Romînească: Mircea-cel Bătrîn şi Mircea, fiul lui Vlad Dracul (martie 1442 – septembrie 1442). Despre acest din urmă Domn, cu o domnie mult prea scurtă şi lipsită de prestigiu, din a cărui cancelarie nu se cunoaşte să fie ieşit vreun document, se poate spune că nu putea să apară în mizera lui domnie, pe care istoria măcar nu o înregistrează, un melod a cărui lucrare liturgică să fie primită în slujba bisericească a Romînilor şi a Slavilor. Deci fără îndoială, Filoteiu monahul a fost logofăt al lui Mircea-cel-Bătrîn; acesta este Voevodul prin prestigiul căruia pripealele fostului său logofăt au pătruns în slujba bisericească a Romînilor şi Slavilor.

Filoteiu monahul a fost deci logofăt al lui Mircea Voevod; aşa ne încredinţează multe mss slavoneşti din secolele XV-XVI-lea şi, după s-a admis, acest Mircea Voevod este Mircea-cel-Bătrîn. Cu toate acestea printre logofeţii care au slujit pe acest domn nu aflăm nici unul cu numele de Filoteiu monahul; iar cel mai nou monografist al acestei domnii ne încredinţează că Mircea-cel-Bătrîn n-a întrebuinţat în cancelaria sa feţe bisericeşti . Drept este că în vremea acestui Domn diplomatica în limba slavonească a cancelariei domneşti încă nu era stabilită, aşa cum o vom afla mai tîrziu şi cum ea va rămîne multă vreme. Nesiguranţă, şovăire în întrebuinţarea formelor, precum lipsuri de martori şi de datare se constată des în documentele de la Mircea-cel-Bătrîn . De aceea nu se poate cunoaşte sigur numele logofeţilor, care au slujit pe acest Domn şi nici nu se poate identifica cu preciziune logofătul autor al pripealelor ce se cîntă la polieleu.

Logofeţii care au slujit pe Mircea-cel-Bătrîn, atîţi cît se cunosc azi, sînt următorii: Filos , Baldovin , Aldea velichi logofăt , Badea şi Mihail grămăticul . Dacă Mircea-cel-Bătrîn n-a avut în cancelarie logofeţi dintre călugări, atunci trebue să primim părerea adoptată şi de alţii, că Filoteiu este numele de călugăr al lui Filos . Acesta la bătrîneţe s-ar fi călugărit şi, potrivit obiceiului după care un om intrînd în viaţa monahală îşi schimbă numele cu unul din sinacsarul creştin, care începe în cele mai dese cazuri cu aceiaşi literă, el şi-a schimbat numele din Filos în Filoteiu. Prin urmare, Filoteiu monahul a fost logofăt al lui Mircea Voevod, autorul pripealelor din mss slavoneşti citate mai sus, este Filos logofătul care apare în hrisovul de la Mircea-cel-Bătrîn, cu data de 1392, ianuarie 8 .

Acest hrisov, singurul în care apare Filos Logofătul, căşunează însă nedumerire nu numai din pricină că el nu este original, ci şi din cauza formulei mărturiei lui Filos: «Filos pe atunci logofăt mărturisesc, a scris» . De bună seamă formula aceasta va fi părut contimporanilor foarte limpede, dar nouă nu ne pare tot aşa. Faptul descris în hrisov pare să fi fost deliberat la o dată cînd Filos era logofăt cu logofeţie actuală, însă hrisovul se va fi scris, tot de Filos, la o dată cînd el nu mai avea logofeţie actuală. Noi nu ştim dacă aceste chestiuni se deliberau sau nu în divanul domnesc ori în vreun fel de sfat format din apropiaţii Domnului înainte de perfectarea lor prin documente scrise. Dar din documentele vremii pare să reiasă că Domnul putea face verbal o danie, beneficiarul intra în posesiunea ei, dar hrisovul de întărirea daniei se elibera mai tîrziu. Formula cu verbul la trecut: «am dăruit», care apare în documentele vremii  laolaltă cu formula cu verbul la timpul prezent: «dărueşte»  (domnia mea) pare să întărească această presupunere. Astfel ipoteza că hrisovul din 1392, în care apare numele lui Filos logofătul, ar fi un document postdatat, cum s-ar zice astăzi, pare să aibă temeiu de adevăr.

Deci la data de 1392, ianuarie 8, Filos nu mai era logofăt cu logofeţie actuală, totuşi putea să apară în divan. Dar mai greu de înţeles este faptul, – dat e drept la persoana a treia – , că tot el «a scris» documentul. Datoria de a redacta hrisoavele era a marelui logofăt, carele uneori le scria chiar el, dar de obiceiu punea pe grămătici de le scriau ; şi se ştie că în cancelaria lui Mircea-cel-Bătrîn se aflau grămătici . Totuşi logofătul putea fi înlocuit în îndatoririle lui şi de un alt boer . Prin urmare Filos, deşi la 1392 nu mai era logofăt cu logofeţie actuală, totuşi el putea să apară în divan şi la nevoie chiar să înlocuiască pe logofătul, care se afla atunci în această boerie.

Lucrurile par să se fi petrecut astfel: La 8 ianuarie 1392, Filos trebue să fi fost dacă nu călugăr, în tot cazul se va fi aflat în ucenicie călugărească în mînăstirea domnească Cozia . Cu prilejul Bobotezii din acel an igumenul mînăstirii Cozia, Gradislav şi cei doi mitropoliţi ai ţării, Antim şi Atanasie, – cîte trei apar martori în acest document – , împreună cu alţi boeri vor fi venit ca de obicei la curte, pentru a prezenta omagii Domnului şi pentru a-i aduce daruri. Filos, acum frate în ascultare monahală în mînăstirea Cozia, îşi însoţeşte «igumenul» la curte, tot aşa cum la 4 septembrie 1389 monahul Serapion îşi însoţise igumenul, pe care «popa Gavriil», la Rîmnicul Vîlcii unde se afla Domnul . Negreşit pentru disciplina monahală de atunci părea nefiresc, ca un simplu frate să însoţească pe igumen la curte; dar fratele acesta era fostul logofăt al Domnului, care «am dat acum în scurt timp mînăstirei»  Cozia satele Cireaşov, Poroiniţa, Lucevăţ şi altele; el ştia de aceste danii făcute nu de mult de Domn mînăstirii Cozia, fiind că atunci cînd au fost dăruite el era probabil logofăt în funcţiune. Deci, cu toate că este numai frate în ascultare călugărească acum, igumenul său totuşi îl aduce cu sine la curte să perfecteze, să stărue pentru perfectarea daniei şi să obţină hrisovul de întărire. Pe care în adevăr îl şi dobîndeşte a doua zi de Bobotează, adică după ce va fi terminat praznicul cu toate obiceiurile legate de el.

Încheind monografia domniei lui Mircea-cel-Bătrîn, autorul ei mărturiseşte, că despre «Mircea-cel-Bătrîn însuşi ştim prea puţin» . Este oare de mirare, dacă despre logofătul său Filos, mai apoi modestul călugăr Filoteiu, nu ştim mai nimic? Şi dacă nu ar fi fost  pripealele alcătuite de el, dar mai ales dacă nu ar fi fost rîvna călugărilor din mînăstirea Sfintei Treimi-Cozia, cari, invocînd prestigiul marelui Domn şi ctitor, (prin titulatura dată de ei acestei «faceri» liturgice: «Pripeale… facerea lui kyr Filoteiu monahul, fost logofăt al lui Mircea Voevod» , au înlesnit pătrunderea acestor imne în slujba sfîntă atît la Romîni cît şi la Slavi, nu am fi ştiut despre Filoteiu monahul nici puţinul cît cunoaştem azi.

Prin urmare cred că se poate afirma cum că monahul Filoteiu autorul pripealelor ce se cîntă la polieleu însoţite de stihuri din psalmi aleşi, a trăit în timpul lui Mircea-cel-Bătrîn şi a fost logofăt al acestui Domn; şi că numele lui mirenesc era Filos. După ce s-a lăsat de această boerie, s-a călugărit în mînăstirea Cozia, cu hramul Sfînta Treime, primind după obiceiul călugăresc un nume din sinacsarul creştin, care nume începe cu aceiaşi literă ca şi numele mirenesc, adică Filoteiu. Aci, mi se pare firesc a crede a trăit el ca simplu monah în smerenie şi pocăinţă pînă la sfîrşitul vieţii sale şi tot aci a scris o alcătuire de cîntări bisericeşti, creaţie proprie şi originală, cunoscută pînă în ziua de azi supt denumirea: «Pripeale, facerea lui Filoteiu monahul».

PRIPEALE. Iată încă un termen liturgic care se cere explicat înainte de a trece mai departe şi cu atît mai mult, cu cît, după cum am văzut, termenul acesta s-a confundat cu alt termen liturgic, cu polieleul, iar editorii oficiali ai cărţilor bisericeşti l-au amestecat cu Veliceania.

Termenul pripeală nu este un titlu rezervat numai imnelor alcătuite de Filoteiu monahul; el e cunoscut şi întrebuinţat cu mult înainte. Aclamaţia Aliluia, cînd este cîntată cu psalmii polielei este intitulată în vechile mss slavoneşti şi în ediţii tot pripeală . Tot pripeale mai sînt intitulate şi alte cîntări precum (a) Megalinariile ce se cîntă la Oda a IX-a a Canonului de la Ortrină ; (b) imnele care însoţesc stihurile de la Antifoanele de la Liturghie ; (c) troparul care precedează cunoscuta cîntare «Prohodul Domnului», ce se cîntă la Privegherea Sîmbetei mari: «Mărimu-te dătătorule de viaţă…» ; (d) chiar şi însăşi troparele care alcătuiesc cele trei stări ale «Prohodului Domnului», care şi acelea sînt însoţite de stihurile Ps. 118, se numesc tot pripeale în unele mss şi ediţii slavone .

Pe de altă parte, făcător de pripeale este nu numai Filoteiu monahul, logofătul lui Mircea Voevod, ci mai sînt şi alţii. Unul este «fericitul Macarie» presupusul autor al velicianiilor , numite în vechile ediţii romîneşti ale psaltirei slavone tot pripeale. Alt făcător de pripeale este sfîntul Grigore Sinaitul († 1381), carele a alcătuit nişte pripeale, ce se cînta dumineca după Canonul Treimic în locul Troparului «Cuvine-se cu adevărat…» , etc.

Termenul pripeală vine dela slavonescul …. sau ….., iar acesta de la verbul, …….. , Grigorj Dijacenko şi Dr. V. Mitrofanovici  îl identifică cu modernul rusesc pripjav, care se traduce: refren. Dar cînd şi unul şi celălalt stau să dea o definiţie, se depărtează de la această semnificaţie. Astfel, Dijacenko spune: «În vechile cărţi tipărite şi în vechile manuscripte ……… este pus în loc de ………; ………, aşa se numeşte în cărţile bisericeşti stihul din Psaltire sau din alt loc ce se adaogă… de pildă după prima Stihiră de la Vecernia duminecii: «Domnul a împărăţit…». Ca atare «Pripealele sînt un feliu de proslăviri scurte ale evenimentului sărbătorit» . Iar Dr. V. Mitrofanovici spune că, pripeala vine «de la cuvîntul slavean ….., adică un imn care se cîntă cu refren împreună cu alt imn, premergîndu-i sau şi urmîndu-i» ; într-un alt loc însă identifică pripeala cu ……….. grec. de unde şi definiţia: «… un vers care însoţeşte cîntarea unui psalm sau a unui imn» , citînd definiţia acestui termen după Du Cange.

Grigorj Djiacenko greşeşte cînd identifică pripeala cu un vers din Psaltire sau «din alt loc» (sic!), fiind că pripeala, după cum am spus mai sus, nu are obîrşia în Sfînta Scriptură, ci în imnografia din Tradiţie. Şi iarăşi greşeşte, încă rău, cînd dă exemplu de pripeală stihul «Domnul a împărăţit…» de la Vecernia duminecii, recte a sîmbetei, fiind că dacă va cerceta cineva Orologhionul, va afla că el este prochimen, nu pripeală. Dr. V. Mitrofanovici se apropie mai mult de o definiţie a pripealei, dar se pare că din pricina multiplei întrebuinţări a acestui termen în cărţile bisericeşti vechi, el şovăia cînd e să dea o definiţie potrivită. Pentru că de va defini pripeala în înţelesul pe care îl are la Oda a IX-a a Canonului de la Ortrină, căror pripeale grecii le spun Megalinarii, definiţia nu se va potrivi pripealei Aliluia de la psalmii polielei. Pe lîngă acestea, nici una din feluritele pripeale pe care le cunoaştem nu se pot identifica cu acrotelevtionul, fiindcă acesta se defineşte: «Ultimele cuvinte ale unui imn reluat în cor, după ce a fost cîntat solo» . Deci trebuie căutată altă definiţie.

În acest scop să ne amintim, că pripealele lui Filoteiu monahul se cîntă însoţite de stihuri alese de Nichifor Vlemmidis din Psalmii biblici. Se ştie ce l-a îndemnat pe acesta să alcătuiască această Culegere, cînd a intrat ea în cîntarea polieleului, locul pe care îl ocupă aci şi felul cum polieleul se cînta la începutul secolului al XV-lea. Adică, la începutul acelui veac, cînd sînt date la lumină pripealele lui Filoteiu monahul, versetele psalmilor polielei şi cele ale Psalmilor aleşi, toate stihurile se cîntau alternativ însoţite de pripeala Aliluia. Se poate ca în vremea monahului Filoteiu să se fi simţit nevoia sufletească de a înălţa şi mai mult podoaba unora din sărbătorile cu polieleu, prin înmulţirea cîntărilor, dar mai ales prin nişte tropare mai uşor de priceput de cît pripeala ce se cînta la polieleu. Fără îndoială aclamaţiunea Aliluia cuprinde în cea mai scurtă formulă lauda mult milostivului Părinte ceresc; dar cuvîntul fiind un ebraism nu era înţeles, după cum nici în ziua de azi nu este înţeles de mulţimea creştinilor; deci nu se simţeau îndestulaţi sufleteşte întrebuinţîndu-l în rugăciunile lor cu tot entuziasmul mistic, stîrnit atunci de isihasmul atonit. Pe de altă parte, cîntarea Aliluia este îndeosebi şi aproape exclusiv cîntare de preamărire a lui Dumnezeu Tatăl, ca şi lauda exprimată prin Psalmii polielei 134 şi 135. Nichifor Vlemmidis alcătuise «Psalmii aleşi» creind imne de laudă şi pentru celelalte ipostase ale Sfintei Treimi, pentru Maica Domnului şi pentru o seamă de sfinţi «renumiţi», dar numai în măsura cît îngăduia, cu toată iscusita potrivire a stihurilor, textele biblice. Filoteiu monahul va fi simţit şi el acelaşi dor pios ca şi Nichifor Vlemmidis, dar îndrăzneşte ceva mai mult. Adevărat, el nu se atinge de Psalmii polielei, însă face o corectură la «Psalmii aleşi»: În ………. pripealei Aliluia din cîntarea acestor psalmi, el alcătuieşte pentru fiecare psalm ales, alta. Deci pentru sărbătorile cărora Nichifor Vlemmidis le alcătuise «Psalmi aleşi», el face cîte o pripeală nouă, proprie; un scurt tropar de laudă şi de preamărire închinat, potrivit praznicului respectiv, Sfintei Treimi sau unuia din Ipostasurile ei, Maicii Precistii ori eventual sfîntului prăznuit cu polieleu şi cu psalm ales. Deci noutatea pe care Filoteiu o introduce în cîntarea polieleului este: Înlocueşte pripeala Aliluia de la psalmii aleşi printr-un tropar, creaţiunea sa, păstrîndu-i totuşi vechea denumire de «pripeală».

Prin urmare, lăsînd la o parte pripealele de la Oda IX-a a Canonului, cărora încă de multă vreme li s-a dat alt nume ; de asemenea, lăsînd la o parte numirea de pripeale dată cîntărilor arătate mai sus, de oare ce unele au dispărut cu totul din cărţile noastre bisericeşti, iar altele nu se mai numesc la Romîni pripeale şi în fine, ţinînd seama că încă dintru început alcătuirea lui Filoteiu monahul este cunoscută supt termenul liturgic de pripeale, numire pe care în timpul mai nou aproape a monopolizat-o, am putea cerca următoarea definiţie:

Pripealele făcute de Filoteiu monahul, fost logofăt al lui Mircea-cel-Bătrîn, sunt nişte mici tropare, care se cîntă cu stihuri alese din psalmii întocmiţi de Nichifor Vlemmidis la polieleul sărbătorilor domneşti, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor cuvioşi şi mucenici mai însemnaţi.

Pr. S. TEODOR

_________________________________________________________________

 

 [1] Psaltire, ed. Govora 1637, f. 221 şi urm.; Psaltire, ed. Buzău 1701, ff. 205-206 v; cf. Şi ediţiile următoare.

[1] Ms, nr. 44, ff. 102-103, sec. XV, Biblioteca publică Sanctpetersburg, colecţia T. Buslaev. Cf. Bycikov I., Katalog sobranja rukopisej Th. Buslaev, 1887, pp. 105-109, apud V. I. Barnikov, Nikifor Vlemidi i ego socinenija, Kiev, 1911, p. 194.

[1] A. I. Jacimirskij, Iz. slavijansckich rukopisej, în Ucenyja zapiski imperatorskago moskovskago Universiteta, Moscova, 1899, p. 59 şi not. 7 şi 10.

[1] N. Cartojan, Istoria literaturii romîne vechi, vol. I, Bucureşti, 1940, p. 29.

[1] În legătură cu Mircea-cel-Bătrîn, în Revista Istorică Romînă, an. XV (1945), p. 429 şi facsimil.

[1] N. Cartojan, op. Cit., p. 29; Ecaterina St. Piscupescu, Literatura slavă din Principatele Romîne în veacul al XV-lea. După manuscrisele slave din Biblioteca Academiei Romîne, Bucureşti, 1939, p. 56 şi justa observaţie: Damian P. Bogdan, Despre manuscrisele slave din Biblioteca Academiei, Extras din Arhiva Romînească, IV (1940), Bucureşti, p. 27.

[1] Cf. Facsimile publicate de N. Cartojan, op. cit., p. 29 şi Revista Ist. Romînă, XV (1945), p. 431: ………………

[1] Îmi pare rău că încurcătura porneşte din faptul că ms sl. nr. 277, Bibl. Acad. R.P.R., f. 172, la care se referă toţi autorii citaţi, poartă numai această titulatură: …….

[1] Cf. Psaltire, ed. Bucureşti, 1931, p. 290, şi ed. Bucureşti 1943, p. 408.

[1] Grec: cgrnpia; slav: …….. Preotul Nicolae M. Popescu, Dela Priveghere la priveghetoare, extras din Biserica Ortodoxă Romînă, an. LXI (1943), nr. 4-6, Bucureşti, 1943, p.14.

[1] Cf. Tipicon, Iaşi 1816, ff. 9-10 şi pass.

[1] Slav:………. În cărţile liturgice romîneşti, velicïania a fost tradusă cu pluralul «mărimuri». Mardarie Cozianzl, Lexiconul slavo-romîn din 1649, ed. Grigorie Creţu, Bucureşti, 1900, p. 115, traduce …..= mărire. Pentru a evita confuzia între «velicianie-mărimuri» şi «pripeale», noi vom întrebuinţa statornic «mărimuri» pentru «velicianii» şi termenul pripeale numai pentru «facerea lui Filoteiu monahul».

[1] Încercarea, făcută de unele din ediţiile slavoneşti ale Psaltirei, de a schimba cu slavonescul ………. (mult milostiv) nu a prins. Cf. Psaltire, ed. Vilna 1593, f. 20; Vilna 1596, f. 168; Vilna 1600, f- 491; Lemberg 1615, f. 301; Moscova 1642, f. 238, apud. I. Karataev, Opisanie slavjano-russkich knig, t. I, Sanctpetersburg 1883, pp. 255, 269, 285, 330 şi 494, precum şi Psaltire, ed. Govora 1637, f. 181. de altfel în Biserica din Ţările Romîneşti termenul ……. apare în cele mai vechi Tipicoane mss slavoneşti. Cf. mss sl. din Biblioteca Acad. R.P.R. Tipicon, sec. XV red. Sîrbească, nr. 23, f. 15, Capitolul:……….. şi pass.; Tipicon, sec. XV, red. Sîrbească, f. 104, 137 v: «La Ortrină după cei şase pslmi şi obişnuita stihologie ………… Mss au aparţinut unul Mînăstirii Cozia şi celălalt mînăstirii Bistriţa olteană.

[1] În marea biserică din Constantinopol se cînta împreună cu Ps. 134 încă din anul 556. Cf. J. B. Pitra, Juris ecclesiasticii graecorum et monumenta, Roma, 1867, t. II, p. 209.

[1] *ti ¥iH tän „\än„ tÒ ªleoH „Ûtoà Ps. 135, 1.

[1] Dr. V. Mitrofanovici, Liturgica bisericii Ortodoxe, ed. Nectarie Cotlarciuc, 1929, p. 622; 9e(•l0 ¦ll0L4i¬ ’+(iLil@„\*e4„.

[1] 9e(•l0 Έll0ν4i¬ Έ(iLil@„\*e4„, XX, Atena sub verbo şi Έiλογάριον, Constantinopol 1850, grafiază cuvîntul polυXlaιoz dar îl explică: dŒpολλούςŒέλεv파ތδ (δ) pολύŒέϋέη ιωνŒπολυεσπλαγχνός (cel care miluieşte pe mulţi; sau, este mult milostiv; mult îndurător).

[1] Dan Simionescu, Literatura romînească de ceremonial. Condica lui Gheorgache, 1762, Bucureşti, 1939, p. 280; Tipiconul, Iaşi, 1816, p. 39: «Iar la polieleu să cade a aprinde toate lumînările şi a le lăsa pre iale să ardă pînă la sfîrşitul cîntării a 3-a şi atuncea iarăşi să le stingă pre iale».

[1] Termenul «Aliluiari» îl aflăm în Tipiconul, Iaşi, 1816, p. 740.

[1] ………………………….., Ps. 134, 1.

[1] …………………………., Ps. 153. Există încă un psalm la polieleu, Ps. 136: «La rîul Vavilonului…». Acest psalm se cîntă numai în cele trei duminici dinaintea lăsatului sec de Păresimi şi cum în aceste duminici nu aflăm nici Psalm ales nici pripeala la polieleu, noi nu ne vom ocupa de fel de el. Apoi la toate praznicile Maicii Domnului se cîntă azi la polieleu, pe lîngă Ps. 134 şi 135 numai un Psalm ales, ca la Întîmpinare: …….

( = Cuvînt bun, Aliluia), ale cărui stihuri se termină fiecare cu cîte un fel de pripeală, care începe cu «curuă-te…», – frînturi din diferite imne şi rugăciuni pentru Maica domnului. În bisericile de mir se cîntă drept polieleu numai acest psalm ales. (Cf. Nectarie Schimonahul, Antologia, ed. Domatie Ionescu, Bucureşti, 1898, pp. 191-201, «Polieleu care se cîntă la praznicele Maicii Domnului», Tipiconul, Iaşi, 1816, nu-l menţionează. Cred că a intrat în cîntarea Bisericii noastre pe la jumătatea sec. al XIX-lea, prin călugări atoniţi.

[1] Pentru sec. al XIV-XV-lea, autoritate liturgică de netăgăduit, mai ales în chestiunile liturgice referitoare la cele şapte Laude, este fără îndoială Sfîntul Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului († 1430). Dar cînd e vorba de polieleu, nu putem trage concluzii sigure cum se cînta el atunci, fiindcă despre această parte a Ortrinei el ne spune numai atît: …………… (Iar după citanie se cîntă şi polieleul…) Migne, P. G. T. CLV, cap. 309, p. 309, col. 508. Cf. şi traducerea românească: Sfîntul Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, Voroavă de întrebări şi răspunsuri…, Bucureşti 1765, cap. 309, p. 309. el ne dă însă o indicaţie, din care putem trage concluzii pentru chipul cum se cînta Psalmul 118: ……………………, şi îndată cîntăreţul: ……………….. apoi celălalt stih ……………….. Astfel se cîntă, iarăşi, stihurile de amîndouă stranele, plinindu-se toată starea cea dintîi. După aceea zice: …………… Se cîntă la fel a doua şi a treia stare (Ibidem, col. 637, cap. 349; şi trad. romînească: cap. 349, p. 349). Deci cunoscînd că în sărbătorile cu polieleu, Psalmul 118, sau mai exact: Catisma XVII este înlocuită cu cîntarea polieleului, şi dacă admitem că în vremea Sfîntului Simeon Tesalonicul polieleul se cînta la fel, alternativ în amîndouă stranele, credem că nu greşim.

[1] Cf. Psaltire, ed. Buzău 1767, p. 185 v; şi ms. slav nr. 209, Biblioteca acad. R.P.R., f. 228 v.

[1] Psaltire, ed. Rîmnicul Vîlcii 1938, p. 464.

[1] Catavasier, ed. Rîmnic, 1715, f. 75.

[1] Bibliografia principală: Aug. Heisenberg, Nicephori Blemmidae curriculum vitae et carmina, Lipsiae, 1896; V. I. Barvinok, Nikifor Vlemmidi i ego socinenija, Kiev, 1911. Bibliografie secundară: G. Montelatici, Istoria della letteratura byzantina (324- 1453), Milano 1916, p. 243; A. A. Vasiliev, Histoire de l’empire byzantin, t. II, Paris 1932, pp. 229-235; V. Grumel, Nicéphore Blemmyde, în Dictionnaire de théologie catholique, Paris 1931, t. XI, col. 441-443; şi L. Bréhier, Blemmydès (Nicéphore) în Dictionnaire d’histoire et de géographie ecclésiastique, Paris 1935, t. IX, col. 178-182, etc. «Cuviosul între monahi, sfinţitul şi filosoful Nichifor Vlemmidis (Aug. Heisenberg, op. cit., p. 100), este unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai societăţii greceşti dela Nikeia după căderea Constantinopolului supt Latini (L. Bréhier, op. cit., col. 178). Fără îndoială, el este figura cea mai reprezentativă a vieţii spirituale a imperiului bizantin care îşi avea capitala la Nikeia (A. A. Vasiliev, op. cit., p. 230). Ieromonah savant, professor şi educator al viitorului împărat Teodor Lascaris şi al viitorului istoric şi om de stat Gheorghe Acropolitul, ipopsif fără voie la scaunul de patriarh ecumenic, înfiinţător de şcoală şi ctitor de mînăstire, autor a tot felul de lucrări literare, ştiinţifice, dar mai ales teologice, – Nichifor Vlemmidis moare în vîrstă de 75 de ani, în mînăstirea……….. de lîngă Efes, al cărei ctitor era el însuşi, şi unde se retrăsese definitiv după anul 1250.

[1] …………… Această titulatură complectă şi exprimînd exact cuprinsul lucrării, am potrivit-o după: (1) Ms grec nr. 358, f. 6, sec. XVII, din Biblioteca Acad. R.P.R. (cf. şi Const. Litzica, Catalogul manuscriptelor greceşti, Bucureşti 1909, p. 246, nr. 565 (358), Heisenberg A., op. cit., p. XCIII, şi Sp. Lambros, Catalogue of the greeck manuscripts on mount Athos, vol. I. Cambridge 1895, p. 259; cf. şi Psaltire grec., ed. Viena 1817, p. 425.

[1] V. I. Barvinok, op. cit., p. 185.

[1] ……………. , Constantinopol 1850.

[1] V. Grumel, op. cit., col. 443 indică încă o ediţie a Eclogarionului, tip. la Veneţia în 1808, pe care am văzut-o.

[1] Aug. Heisenberg, op. cit., pp. XCIII-XCIV indică un număr de 13 mss cunoscute lui, iar V. I. Barvinok, op. cit., p. 185, nota 4, indică un număr de 28 mss. cu depozitele unde se află. Să se adaoge la acestea şi ms. grec. nr. 358, din sec. XVII, din Biblioteca Acad. R.P.R.

[1] Sfîntul Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, op. cit.,  cap. 301, col. 553, spune că Marea biserică a Constantinopolului «pentru că şi aceea oare cînd s-au robit de papistaşi şi au pierdut obiceiul cel bun şi vechiu al ei…», şi de aceea «celelalte slujbe», afară de Liturghie, «ale Tipiconului Bisearicii cei mari pre această vreme la cealelalte bisearici nu se lucrează, cum nici la singura…cetatea Ţarigradului». Cf. şi traducerea rom. Op. cit., cap. şi p. 301.

[1] Ibidem, cap. 302, col. 556 şi trad. rom.; op. cit., cap. 302, p. 308: «ca o dulceaţă oarecare şi îndulcire am alcătuit lui (sic!) (slujbei ce se face cu cîntări) şi canoanele», ne spune chiar Sfîntul Simeon al Tesalonicului.

[1] Cf. Ms. Grec., nr. 358 din Biblioteca Acad. R.P.R., f. 7.

[1] Cf. Goar J., Euchologium sive Rituate graecorum, Veneţia 1730, p. 9; K. Krumbacher, Geschichte der byzantinischen litaeratur…, pp. 107-108; şi Nilo Borgia, Orologion, Roma 1929, p. 176. Filoteiu Kokinos a fost patriarh ecumenic în două rînduri: 1354-1355 şi 1364-1377; era din Tesalonic.

[1] ………………….. , Migne, P. G., T. CLV, cap. 309, col. 570; şi trad. rom., op. cit., p. 309.

[1] A. Heisenberg, op. cit., pp. XCIII-XCIV, şi V.I. Barvinok, op. cit., p. 185, nota 4.

[1] Cf. Biblioteca Acad. R.P.R., Ms slav nr. 215, ff. 271-281 v, sec. XV, red. Mediobulgară, scris în Moldova, este un ms slav cu «Psalmii izbrani», tot aşa de vechi ca oricare altul provenind din ţările slave. Cf. şi A. J. Jacimirskij, Slavijanska i russkija rukopissi rumynskich bibliotek, Sanctpetersburg 1905, p.58.

[1] V. I. Barvinok, op. cit., p. 187, afirmă că psalmii izbrani au pătruns în Biserica rusă venind din «Bisericile sudslave».

[1] ……….

[1] V. I. Barvinok, op. cit., p. 189.

[1] [a] ………………………

Exact aceleaşi sărbători cu psalmi aleşi se află şi în ms grec, nr. 345, ff. 18-50, din mînăstirea atonită Rusiconul, sec. al XVII-lea (apud V. I. Barvinok, op. cit., p. 190, nota 1). Însă Psaltirea greacă, ed. Viena 1793, p. 192 şi ed. Viena 1817, p. 446 au în plus o sărbătoare cu psalm ales: Adormirea Sfintei Ana; iar Eclogarionul ed. Constatinopol 1850, pe lîngă această sărbătoare are încă una, la Sfîntul Constantin, p. 45. important fapt e că ms. grec. nr. 358 din biblioteca Acad. R.P.R. are un psalm ales în plus, separat cu totul de cei  de mai sus, la Sfîntul Teofan cel Nou, ff. 40-43.

[1] ……….. . În ms. slav. nr. 277, Biblioteca Acad. R.P.R., acest psalm apare nu la locul său din sinaxarul liturgic, ci tocmai la sfîrşit. Şi mai important e faptul că copistul pare să fi fost la îndoială, fiindcă din tot psalmul el copiază numai două-trei stihuri de la început, lăsînd restul paginei albă. Acest psalm nu apare în ms. slav. nr. 227, Biblioteca Acad. R.P.R., iar în ms. slav. nr. 209, Biblioteca Acad. R.P.R., unde apare întreg, îl aflăm tot ca în ms. slav. nr. 277, dislocat la finele capitolului Psalmilor izbrani.

[1] ………………….

[1] Cf. ms. grec nr. 358, Biblioteca Acad. R.P.R., ff. 1-5, dar mai ales ms slav. nr. 277, Biblioteca Acad. R.P.R., din anul 1493, ff. 174-177, unde aflăm cea mai veche indicare tipiconală din cărţile romîneşti liturgice de felul cum trebuie cîntat polieleul, precum şi cei trei Psalmi biblici: 134, 135, 136. Doxologia finală (f. 177) repetă însă pe Aliluia numai de două ori (sic!).

[1] A. I. Jacimirskij, Iz slavijanskich rukopisej, pp. 58, 59 şi notele 7 şi 10.

[1] Melchisedec cunoştea acest Tipicon; l-a studiat chiar; dar acum nu-şi mai aduce aminte de el.

[1] Psaltire, ed. Govora, 163, f. 221.

[1] Psaltire, ed. Sibiu, 1804, p. 238 şi ed. Sibiu 1812, p. 238.

[1] Ms. slav. nr. 117, Biblioteca sf. Sinod, Sofia (Bulgaria); ms. slav. nr. 5, din 1664, şi ms. slav. nr. 13, din 1671, colecţia P. I. Safarik, Praga, apud V. I. Barvinok, op. cit., p. 194 şi nota 2.

[1] …………………. Cf. mss slav. nr. 209, f. 299, Biblioteca Acad. R.P.R. şi facsimil N. Cartojan, op. cit., p. 29 şi în Rev. Ist. Rom., XV (1945), p. 431. Vezi şi infra mss în care apare numele lui Filoteiu monahul.

[1] A. J. Jacimirskij, op. cit., p. 59; N. Cartojan, op. cit., p. 29.

[1] Cf. George D. Florescu, Divanele domneşti din Ţara Romînească, I (1389-1495), Bucureşti, 1943, pp. 19-37.

[1] Ibidem.

[1] Academia R.P.R., Documente privind Istoria României, veacurile XIII, XIV şi XV. B. Ţara Romînească (1247-1500), Bucureşti 1953, p. 55, nr. 38.

[1] Ibidem, p. 48, nr. 32; p. 65, nr. 48; p. 69, nr. 53; p. 70, nr. 54.

[1] Ibidem, p. 68, nr. 52.

[1] Ibidem, p. 65, nr. 48; p. 60, nr. 53; p. 70, nr. 54.

[1] Există un singur ms slav: Tipicon bisericesc, copiat în mînăstirea Neamţ, în anul 1533 de Ioan ieromonah, în care Filoteiu apare cu titlul de …………. (fost mare logofăt). Cf. A. I. Jacimirskij, op. cit., p. 58.

[1] Academia R.P.R., op. cit., p. 55, nr. 38.

[1] …………………….. . Ibidem.

[1] …………., Ibidem, p. 53, nr. 38; p. 55, nr. 10, etc.

[1] ………….., Ibidem, p. 40, nr. 25.

[1] Bulet. Comis. Ist. Rom., V (1927), p. 92, Contribuţiuni la studiul marilor dregători în secolele XIV şi XV.

[1] Academia R.P.R., op. cit., p. 68, nr. 52.

[1] Ioan Bogdan, Relaţiile Ţării Romîneşti cu Braşovul, Bucureşti 1905, p. XLIV.

[1] Această ipoteză ne este sugerată de Stihirar kriukovyj, ms slav. nr. 407, din Biblioteca lavrei Troiţe-Serghiev, în care ms se află şi pripealele la polieleu, care a fost copiat în anul 1437 în «lăcaşul împărătesc al Sfintei Treimi». Cf. Opisanie slavjanskich rukopisej biblioteki Svjato Troiţkoj Sergievoj lavry, 1878, p. 11, apud V. I. Barvinok, op. cit., p. 188, nota 2. asupra acestui ms vom reveni pe larg mai departe.

[1] Academia R.P.R., op. cit., p. 44, nr. 28.

[1] ………………… ibidem, p. 55, nr. 9.

[1] Idem, Mircea-cel-Bătrîn, p. 346.

[1] …………… . Este drept, uneori apar în documente călugări cari îşi arată funcţia ce au purtat în lume. Astfel, într-un document dela Petru Rareş, Domnul Moldovei, din martie 1527, apare într-un act de vînzare, întărit de Domn, un călugăr Evloghie fost mare vistiernic (Biblioteca Acad. R.P.R., Doc. V/68). Tot aşa într-un zapis de vînzare din anul 1605 sau 1608, apare: «Eu Andrei călugărul carile am fost ban…». e vorba de Udrea, banul lui Mihai Viteazul (Columna lui Traian, VIII (1878), pp. 405-406 şi 395-396).

[1] V. I. Barvinok, op. cit., p. 199: «Fiecare stih al Psalmilor aleşi în toate mss greceşti e însoţit de pripeala Aliluia».

[1] În vechile mss. liturgice slavoneşti, scrise în Ţările Romîneşti, aceste «pripeale» urmează după pripeala lui Filoteiu monahul şi sînt intitulate………. . Alte pripeale ce se cîntă la Oda IX-a la praznicile…, etc.), cf. mss slav. nr. 101, ff. 271, 272; 32, ff. 156 v-157; 118, ff. 318-319 v; 209 ff. 340-342; 251, ff. 310-314 etc., toate din Biblioteca Acad. R.P.R.; Psaltire, ed. Govora 1637, le dă la sfîrşitul fiecărui psalm izbran: ff. 183-221 v. Cf. mai ales Tipiconul, ed. Iaşi 1316, cap. 59, p. 691, şi Dr. V. Mitrofanovici, op. cit., p. 705.

[1] Dr. V. Mitrofanovici, op. cit., p. 708.

[1] Cf. ms. slav. nr. 669, f. 48, din Biblioteca Acad. R.P.R., şi Triod, ed. Rîmnic, f. 248. acest tropar-pripeală nu se mai găseşte în ediţiile Triodului de după anul 1830. Tipiconul, ed. Iaşi 1816, dă nume de pripeale chiar şi stihurilor dela troparele privegherilor, respectiv Ortrineleor Învierii, p. 6. (Dar credem că greşeşte fiindcă aceste stihuri sînt scoase din Sfînta Scriptură). Versetul «Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, mîntueşte-ne pre noi», care însoţeşte troparele canonului Paraclisul Maici Domnului, este numit «pripeală» în Psaltirea, ed. Buzău 1767, f. 178 v.

[1] Psaltire slavonă, ed. Kiev 1722 (?), ff. 74-96 (exemplar defect în Biblioteca Sfîntului Sinod, Bucureşti, cota 3178); ms. slav. nr. 483, aflat în Biblioteca Acad. R.P.R. şi în special Psaltire starobrojadceskago, ed. Chişinău 1927, unde după «Psalmii izbrani» (f. 106) urmează cîntarea aceea ce o numim noi «Prohodul Domnului» din Sîmbăta Mare, la Priveghere: Adică stihurile Ps. 118 şi troparele, care în această Psaltire iau nume de «veliceanii». Mss slave nr. 101 din 1523, f. 272 v; 628 din sec. XVI, f. 324 v; 32 din sec. XVI, f. 157 v, etc. din Biblioteca Acad. R.P.R.,  precum şi Psaltirile slavone, ed. Govora, 1637, f. 197 şi kiev 1667, sig. ….., f. 2, numără primul tropar «În mormînt, Viaţă…» dela Prohodul Domnului printre pripeale.

[1] Numirea de «velicianii» îmi este cunoscută din Psaltirea slavonă, ed. Kiew 1697, f. 1 din caetul final nepaginat; iar în cărţile romîneşti această numire apare prima oară în Psaltire, ed. Mînăstirea Neamţ 1817, f. 134.

[1] Cf. mss. slav. nr. 42, f. 348-349 v, sec. XVI, şi nr. 83, f. 59-60 v, sec. XVII-XVIII din Biblioteca Acad. R.P.R. şi A. I. Jacimirskij, Slavjanskija i russikija rukopisej…, pp. 157 şi 219.

[1] ….. pars hymni ecclesiastici (= parte dintr-o cîntare bisericească), iar aceasta vine de la verbul …..; grec: έπάδω; lat.: accinare (întovărăşit de cîntare; ori a cînta cu; a repeta). Fr. Miklosich, Lexicon paleo-slavico- graeco- latinum, Viena 1862, sub verbo.

[1] Dr. V. Mitrofanovici, op. cit., p. 705, nota 2.

[1] Grigorij Dijacenko, op. cit., sub verbo, p. 499.

[1] Dr. V. Mitrofanovici, op. cit., p. 705, nota 2.

[1] Ibidem, p. 712, nota 1.

[1] H. Leclercq, Lexique liturgique grec, în Dictionnaire d’Archéologie chrétienne et de liturgie, t. IX, col. 1, Paris 1929.

[1] Grecii: Μεγαληνάρια, Tropar întovărăşind Oda a IX-a din Canoanele