Icoana junghiată de la Argeş: Glosă pe marginea vieţii Sfântului Nifon

Stă scris în Viaţa Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului,   că Neagoe Basarab zidind mândreţea de biserică a „arhimandriei“ din Argeş, care biserică „cu frumuseţea este mai predesupra“ templului lui Solomon şi a bisericii Sfânta Sofia cea zidită de Iustinian,   pe lângă multele şi pre frumoasele podoabe cu care a înzestrat-o, s’a mai străduit de a adus din Ţarigrad încă şi o sfântă icoană a Mântuitorului Pantocrator, pe care o junghiase un Ovreiu cu hangeriul. Primind icoana cu bucurie şi cu mulţămire Neagoe Vodă puse, de îi făcu o „cunună tot de aur curat şi o au podobit cu mărgăritariu ales şi cu tot feliuri de pietri scumpe“  şi o aşeză în biserica, ctitoria sa din Argeş.

Legenda acestei icoane şi mutarea ei din Ţarigrad la Argeş este minunat povestită de Gavriil Protul în Viaţa Sfântului Nifon:

„Şi au adus [Neagoe Vodă] icoana cea făcătoare de minuni den Ţarigrad, pre care era sămnat chipul Domnului nostru Iisus Hristos Atotţiitorul, care mai nainte o junghiase un Ovreiu cu hangeriul. Şi cum o junghe, îndată eşi izvor de sânge den locul hangeriului, cât stropi şi hainele acelui Ovreiu; iară el de frică nu văzu că-I sânt hainele stropite de sânge, ce numai ce văzu sângele care era pre icoană. Şi aşa fiind el cuprins de spaimă ca aceasta, aruncă icoana într’un puţ care era într’o pimniţă, că şi el în pimniţă într-ascuns junghiiase sfânta icoană. Decii eşi afară, ca când n’ar şti el de acea minune nimic şi cum eşi afară, îndată’l timpinară nişte oameni şi deaca-l văzură, că este aşa crunt de singe pre haine, îl prinseră şi-l întrebă: ce va să fie aceasta? Iar el văzând hainele crunte, îi fu a mărturisi aeve şi el minunea icoanei şi alergară toţi denpreună la puţ şi scoaseră icoana afar. Iar singele tot izvorăia den urma hangeriului neoprit, atât cât şi apa aceia se făcuse roşie de singe. O, mari sânt minunile tale Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru! Care lucru deaca văză acel Ovreiu, crezu în Hristos Fiul Lui Dumnezeu, şi se boteză el cu toată casa lui. Aşijdirea şi alţi Ovrei mulţi, carii văzură cu ochii lor acea minune mare, să botezară. Pentru care minune este pretutindinilea scrise şi vestită.

Iar mutarea acei icoane din Ţarigrad în Ţara Românească aşa fu: că se arătă în vis domnului Neagoe Vodă această sfântă icoană şi-I zise, să o mute din Ţarigrad în ţara sa, care lucru şi făcu. Iar Radu Vodă mult să nevoise mai nainte să o aducă în ţara sa, ca şi alte sfinte şi dumnezeieşti icoane şi moaşte sfinte, ce lui nice cum nu i s’a dat. Iară când îi fu ei voia atuncea şi dumnezăescul lucru s’au sevârşit şi s’au mutat. Pre care cu bucurie şi mulţămire o aştepta domnul Neagoe Vodă şi cu multă cheltuială o au adus. Şi deaca o au adus cu dragoste o au primit şi I-au făcut cunună tot de aur curat şi o au podobit cu mărgăritariu ales şi cu alte feliuri de pietri scumpe“.

 

I

Icoana făcătoare de minuni a Pantocratorului, junghiată de Ovreiu, era dintre cele mai „vestite“ relicve din câte mai scăpaseră din prăpădul asediului şi căderii Constantinopolului supt Turci [29 Maiu 1453], precum şi din prădăciunea latină de mai nainte [1204-1261]. Bunul şi evlaviosul domn Neagoe Basarab „cu multă cheltuială o au adus“ din Ţarigrad pentru falnica lui ctitorie din Argeş. El care cheltuise, după cum spune legenda, până şi bijuteriile doamnei Despina, soţia sa, ca să zidească cea mai frumoasă biserică de pe tot întinsul pământului românesc, nu putea rămâne mai pre jos de cât alţi voevozi şi boeri, mari ctitori de lăcaşuri sfinte.

Obiceiul de a înzestra o ctitorie bisericească cu sfinte icoane şi moaşte făcătoare de minuni, de bună seamă moştenire ca în atâtea laturi ale vieţii noastre duhovniceşti de la Bizanţ, era atât de înrădăcinat în deprinderile religioase vechi româneşti, în cât marii ctitori, voevozi şi boeri, nu cruţau nici o jertfă, când era vorba să le dobândească pentru ctitoriile lor. Aşa că aducând în ţară pentru biserica sa din Argeş această icoană făcătoare de minuni, după ce cu puţin mai înainte dobândise şi o parte din moaştele Sfântului Nifon [capul şi o mână],  Neagoe împlinea nu numai o nevoe personală duhovnicească „de sfinţire şi agiutoriu“, ci se conforma şi unei datini puternic înrădăcinată în deprinderile ortodoxe.

Mânaţi de aceleaşi trebuinţi sufleteşti şi de aceiaşi tradiţie înaintaşii săi, voevozi şi boeri ctitori de aşezăminte sfinte, bătătoriseră aceiaşi cale, pe care mergea acum Neagoe Basarab şi de la care nu se vor abate nici urmaşii. Astfel, atunci la 1359 când, la stăruinţa domnului Nicolae Alexandru, statul muntean dobândeşte o ierarhie bisericească oficială, recunoscută de Patriarhia icumenică şi prin aceasta împlinindu-se o lature esenţială a organizaţiei de stat: întemeerea Mitropoliei Ungrovlahiei, domnul şi mitropolitul se  vor fi îngrijit în primul rând, să dobândească pentru mitropolia din Argeş sfinte icoane făcătoare de minuni, dar mai ales sfinte moaşte. Era nevoe de ridicat faima nouei mitropolii; dar încă şi mai mare era nevoia de sfinte moaşte, fără de care nu se puteau târnosi noile biserici din jurisdicţia întemeiatei Mitropolii a Argeşului. De aceia la scurtă vreme după întemeerea Mitropoliei Ungrovlahiei [1359] se aflau la Argeş sfintele moaşte ale Cuvioasei Parascheva, aduse de la Târnova. Ele nu au stat însă multă vreme la Argeş, fiindcă au fost răpite de Turci şi duse aiurea.  Totuşi noua Mitropolie n’a rămas mult timp fără sfinte moaşte, pentru că la 1395 căzând Vidinul supt Turci, moaştele Sfintei Cuvioasa Filoteia, care se găseau acolo, fură mutate la Argeş şi aşezate în mitropolie,  unde au rămas până ce Neagoe Basarab „sparse mitropolia den Argeş şi zidi în locul ei“  „arhimandria“ sa.

La fel a procedat şi Alexandru-cel-Bun [1400-1432]; că după ce împăcă Biserica moldovenească cu Patriarhia icumenică şi dobândi, la 1401, thomosul pentru întemeerea formală, oficială, a Mitropoliei Sucevii, trimise chiar în acelaşi an „un boer cu destulă oaste“  la Cetatea Albă, de unde aduse cu mare alaiu moaştele Sfântului Ioan-cel-Nou şi le aşeză în Suceava în mitropolie, care era biserica Mirăuţilor.

Gavriil Protul spune, că şi Radu-cel-Mare se nevoise să aducă dela Ţarigrad sfânta icoană Pantocrator, junghiată de Ovreiu, cum şi alte sfinte şi dumnezeeşti icoane şi moaşte, foarte probabil pentru ctitoria lui, mânăstirea Dealul de lângă Târgoviştea, dar lui „nice cum nu i s’a dat“ de la Dumnezeu acest har.

Fraţii Craioveşti, unchii după mamă ai lui Neagoe Basarab, zidind pe la 1497 mânăstirea Bistriţa aduseră din Serbia cu multă cheltuială moaştele Sfântului Grigore Decapolitul şi le aşezară în ctitoria lor.

În sfârşit şi pentru a aduce încă un exemplu, Vasile Vodă Lupu [1634-1653], cel cu pretenţii de Vasilevs după moda bizantină, sfârşind de zidit scumpa biserică a Trisfetitelor din Iaşi, n’a putut rămâne mai pre jos de cât alţii mari ctitori de sfinte lăcaşuri; de aceia, când totul era gata în noua sa ctitorie, trimise chiar în anul 1641 şi aduse de la Constantinopol cu alaiu mare de vlădici şi cu multă cheltuială sfintele moaşte ale Cuvioasei Parascheva, cele care cu 250 ani mai înainte stătuseră şi la Argeş un timp, şi fură aşezate în biserica Sfinţii Trei-Ierarhi.

Dar la ceste consideraţiuni se mai adaogă şi un fenomen dumnezeesc extraordinar, experimentat de Neagoe Vodă personal: „… se arată în vis domnului Neagoe icoana, – scrie Gavriil Protul negreşit după informaţiile şi destăinuirile culese direct de la Neagoe -, şi-I zise să o mute din Ţarigrad în ţara sa“.

Arătările în vis oamenilor bineplăcuţi lui Dumnezeu sânt fenomene întâlnite adesea în paginile Sfintei Scripturi. Dar spre deosebire de apariţiile consemnate în cărţile sfinte, unde se arată un înger, un sfânt ori chiar una din persoanele Sfintei Treimi, lui Neagoe I se arată o icoană: icoana făcătoare de minuni a Mântuitorului, junghiată de Ovreiu, ce se găsea undeva la Ţarigrad.

Cazul îşi găseşte totuşi explicaţia, chiar refuzăm ipoteza unei lacuni de redacţie din partea autorului Vieţii Sfântului Nifon. Spre deosebire de credinciosul catolic, – pentru care icoana este un mijloc destinat să provoace numai o stare sufletească pioasă printr’o descriere pitorească, prin interpretarea şi evocarea personagiului reprezentant în icoană -, pentru creştinul ortodox icoana sfântă este un mijloc de comuniune a celui ce se roagă cu Dumnezeu, cu Maica Precista sau cu altul dintre sfinţi; este un mijloc de apropiere de substanţa transcedentală a dumnezeirei.  Aşa că arătarea în vis a unei icoane sfinte, este egală cu însăşi apariţia sfântului pe care-l reprezintă. Mai mult: chiar apariţia în vis a unui sfânt, nu este recunoscută ca atare de cât numai de asemănare cu icoana, care-I reprezintă chipul tradiţional în Biserică. În privinţa aceasta sânt hotărâtoare  dovezile invocate de Sfinţii Părinţi ai Sinodului VII icumenic [787] pentru justificarea cinstirii sfintelor icoane.

Pe lângă acestea, dacă mai ţinem seama şi de bunătatea legendară, de înţelepciunea şi evlavia covârşitoare cu care Dumnezeu împodobise sufletul bunului şi dreptului domn Neagoe Basarab, nu vom greşi susţinând că arătarea în vis lui Neagoe nu este numai o formulă obişnuită în scrierile haghiografice şi nici o floare de stil a autorului Vieţii Sfântului Nifon, ci un fenomen minunat întâmplător aeve.

 

II

Din felul cum sânt rânduite evenimentele domniei lui Neagoe Basarab în Viaţa Sfântului Nifon pare-se, că icoana a fost adusă la Argeş înainte de târnosirea bisericii [15 August 1517]. Iar dacă punem temeiu pe leatul indicat de Constantin Căpitanul Filipescu, icoana a fost mutată din Ţarigrad la Argeş în anul 7023 [=1515].  Odată adusă la Argeş icoana trebue să fi stat, până la târnosirea ctitoriei lui Neagoe, în biserica domnească ori poate chiar în palatul domnesc, unde se păstrau şi moaştele Sfântului Nifon când domnul nu era în călătorie.  Iar dacă biserica a fost gata de târnosit, Neagoe aşeză făcătoarea de minuni icoană a Pantocratorului în biserica la locul ei,   unde o aflăm până către începutul veacului al XVIII-lea.

În adevăr, la 14 Ianuarie 1657 Paul de Alep află icoana în biserica mânăstirii „la uşa altarului“. El însemnează în jurnalul său de călătorie, că icoana era de mozaic aşezat pe o placă foarte veche şi că cea mai mare parte din mozaic era căzut, de rămăsese placa goală. Cunoaşte şi legenda acestei icoane.  De asemenea şi Constantin Căpitanul Filipescu ştie [către 1688] că icoana aceasta este la Argeş, în mânăstirea lui Neagoe Basarab. Dar mitropolitul Neofil Criteanul, care se găsea în vizită canonică la mânăstirea din Argeş Joi seara, 14 Iulie 1746, nu consemnează nimic despre această icoană în jurnalul său.  De bună seamă icoana se prăpădise de mult şi cu totul şi fusese înlocuită cu alta.

 

III

În privinţa locului de unde a fost adusă la Argeş icoana Mântuitorului, junghiată de Ovreiu, toate izvoarele indică acelaşi oraş: de la Ţarigrad spune Gavriil Protul  şi Constantin Căpitanul Filipescu;  sau Constantinopol, după Paul de Alep.  Nu cunoaştem însă biserica din Constantinopol, din care icoana a fost luată şi adusă în Ţara Românească. În lipsă de izvoare înclin să cred, că icoana se afla în biserica Sfintei Fecioare Pammacaristos, devenită biserica Patriarhiei icumenice încă din anul 1456.  Acolo trebue să o fi văzut voevozii români cu prilejul călătoriilor şi petrecerilor lor la Poartă.

Icoana aceasta de altfel era foarte cunoscută: „pretutindinilea scrisă şi vestită“, după cum se exprimă autorul Vieţii Sfântului Nifon, pentru că legenda ei era scrisă atât pe însuşi cadrul icoanei, cât şi trecută în toate cronicile greceşti din acel timp, după spusa lui Paul de Alep.  Cu alt prilej voiu controla, ajutând Dumnezeu, exactitatea afirmaţiunilor lui Paul de Alep; acum mă mărginesc numai să urmăresc pe diferiţii călători ruşi pe la locurile sfinte între anii 1200-1453, în ale căror jurnale de călătorie aflăm despre existenţa acestei sfinte icoane cu multe veacuri înainte de mutarea ei de la Ţarigrad la Argeş.

Astfel, în preajma căderii Constantinopolului supt Turci, icoana Mântuitorului, junghiată de Ovreiu, se găsea în biserica Sfântului Nicolae din imediata apropiere a Sfintei Sofia.  Un rus Anonim întreprinde între anii 1424-1453 o călătorie la Constantinopol şi consemnează într’o Descriere a Constantinopolului cele ce vede în bisericile şi pe uliţele împărăteştei cetăţi. El află icoana noastră în numita biserică şi scrie despre ea şi despre legenda ei în interesantul lui jurnal:

„În dosul altarului Sfintei Sofia, – povesteşte anonimul călător rus -, este situată biserica Sfântului Nicolae… În această biserică, la dreapta, se află icoana sfântului Mântuitor, pe care un Evreu o junghiase deasupra sprâncenei din stânga şi sânge cursese din această rană; la vederea acestei spăimântătoare minuni, Evreul fu cuprins de groază şi apucând icoana, o aruncă într’un puţ şi fugi. Dar un creştin îl zări şi văzându-l că are în mână un cuţit însângerat, îl întrebă: „De unde s’a umplut de sânge cuţitul ăsta?“ Dar acesta era prietenul său şi Evreul îi răspunse: „Am junghiat chipul Dumnezeului vostru, Icoana Mântuitorului“. Atunci creştinul prinse pe Evreu şi formându-se o ceată de popor, l’a dus la împăratul, care l-a întrebat: „Unde ai ascuns sfânta icoană?“ El răspunse: „Ea este într’un puţ“. Îndată împăratul, patriarhul şi o mulţime de popor se porniră cu crucile spre puţ, ca să scoată icoana însângerată; ei pecetluiră sângele lui Hristos şi aşezară icoana în biserica Sfântului Nicolae, unde vindecă multă lume şi face minuni până în ziua de astăzi“.

Sângele lui Hristos, despre care Anonimul rus ne spune că că a fost pecetluit, negreşit după ce va fi fost mai întâiu strâns într-un vas oarecare, se găsea pe la anii 1419-1421 în mânăstirea Prodrom de lângă mânăstirea Perivlept, după cum ne informează ierodiaconul rus Zosima:

„Acolo este şi mânăstirea Prodrom unde se află … sângele lui Hristos eşit din icoana pe care Evreii o junghiaseră în oraşul Beritulul“.

În sfârşit, către anul 1350 icoana junghiată se găsea în biserica Sfinţii Apostoli, cea zidită de Iustinian şi criptă mortuară a unora dintre împăraţii bizantini, după cum ne încredinţează un alt prieten rus, călugărul Ştefan din Novgorod:

„… la biserica Apostolilor … se află într’un dulap icoana sfântului Mântuitor, pe care necredinciosul o junghiase cu cuţitul său şi sânge a eşit din icoană“.

Se cunosc încă alţi doi călători ruşi, cari dau ştiri despre icoana junghiată în însemnările lor de călătorie. Amândoi sânt de acord cu autorii şi călătorii despre care am vorbit mai nainte în privinţa unei trăsături esenţiale, că icoana a fost junghiată de un Ovreiu şi că din rană a curs sânge, dar se deosibesc în privinţa personagiului sfânt reprezentant în icoană.

Astfel, arhiepiscopul Antonie de Novgorod află, se închină şi sărută în biserica Sfânta Sofia, la anul 1200.

„icoana Prea Sfintei Fecioare ţinând [în braţe] pe Hristos; un Evreu lovise la gât pe acest Hristos cu un cuţit şi a curs sânge“ … şi „în diaconicon sărutarăm acest sânge al Mântuitorului nostru eşit din icoană“.

Iar pisarul Alexandru, care călătoreşte la Constantinopol în anul 1393, găseşte în mânăstirea Perivlept:

„icoana Precistii pe care un Evreu o pătrunsese [cu cuţitul] jucându-se şah şi din care a eşit sânge, ce se vede până acum“.

Citind aceste informaţiuni, suntem duşi să credem în existenţa a două icoane diferite cu aceiaşi legendă: una a Mântuitorului Pantocrator, care a şi fost adusă la Argeş şi alta a Maicii Domnului, despre care ne-au lăsat însemnare cei doi călători ruşi, Antonie arhiepiscopul Novgorodului şi pisarul Alexandru; totuşi nu este exclusă nici probabilitatea unei confuzii. În privinţa relatării arhiepiscopului Antonie, confuzia este aproape sigură.

Antonie face Descrierea locurilor sfinte din Constantinopol începând cu Sfânta Sofia, unde vede şi însemnează o cantitate respectabilă de lucruri şi obiecte sfinte; dintre acestea cele dintâiu pe care le înregistrează, sânt cel două lespezi ale Sfântului Mormânt al Mântuitorului şi icoana junghiată, fără însă a preciza locul în biserica unde erau ele aşezate. Dar revine mai departe şi însemnează în Descrierea sa fiecare obiect sfânt cum şi locul unde se află aşezat în această măreaţă biserică. Lespedele de la Sfântul Mormânt împreună cu alte lucruri sfinte se găsesc în paraclisul [la chapelle] din dosul marelui altar. Tot acolo se găseşte şi icoana ce ne preocupă, dar nu mai este icoana Maicii Domnului ţinând în braţe pe Hristos, ci:

„Il y a là l’Image du Christ que le juif frappa au cou“.

Confuzia este evidentă.

Deci în anul 1200 icoana Mântuitorului, junghiată de Ovreiu, se afla în biserica Sfânta Sofia din Constantinopol.

 

***

Acum să recapitulăm. Graviil Protul povesteşte în Viaţa Sfântului Nifon, cum a fost adusă de la Ţarigrad de către Neagoe Basarab o icoană făcătoare de minuni a Mântuitorului Pantocrator, junghiată de Ovreiu şi a aşezat-o lângă uşile împărăteşti în tâmpla bisericii mănăstirei din Argeş, falnica sa ctitorie. Icoana a stătut la locul ei în acest sfânt lăcaş până către începutul veacului al XVIII-lea, când din pricina degradării mozaicului din care era făcută, probabil ea a fost înlocuită cu alta. Înainte de mutarea la Argeş, icoana a stătut în Constantinopol în diferite biserici începând cu Sfânta Sofia, unde se găsea în anul 1200 şi terminând cu biserica Sfântul Nicolae ….., unde o aflăm în preajma căderii Constantinopolului sub Turci.

În vremea de la 1453-1515 icoana trebue să fi urmat soarta Patriarhiei icumenice. Din biserica Sfântul Nicolae dărâmată de Turci odată cu prefacerea Sfintei Sofii în giamie, icoana trebue să fi fost mutată pentru scurtă vreme în biserica Sfinţii Apostoli, unde s’a mutat Patriarhia icumenică şi de acolo în biserica Sfânta Fecioara Pammacaristos, unde s’a mutat Patriarhia după anul 1456. De aci probabil a fost ea ridicată şi dusă de Neagoe Basarab la Argeş în anul 1515.

Cu aceasta episodul icoanei Pantocrator, junghiată de Ovreiu, inserat în Viaţa Sfântului Nifon, apare ca un fapt istoric autentic, confirmat cu dovezi din izvoare streine. De altfel acesta şi este rostul acestei glose.

Bălţi

_______________________________________________________________

[1] Opera hagiografică a lui Gavriil Protul, Viaţa şi traiul sfântului Nifon Patriarhul Constantinopolului în redacţia ei românească, prezintă pentru istoria Ţării Româneşti o importanţă recunoscută de toţi istoricii noştri: Cf. N. Iorga, Cronicile Muntene în Anal. Acad. Rom., Mem. Secţ. Ist., Seria II, t. XXI [1899], p. 325-6; D. Onciul, Din Istoria Românilor [1909], p. 84-85 şi Diaconul Nic. M. Popescu, Nifon II Patriarhul Constantinopolului. Extras din Anal. Acad. Rom., Mem. Secţ. Ist., Seria II, t. XXXVI [1914], p. 14-15. Ea a fost încorporată aproape în întregime în cea mai veche alcătuire de cronică a statului muntean: în Cronica Cantacuzinească, atribuită de dl N. Iorga lui Stoica Ludescu: Cf. Istoria Ţării Româneşti de când au descălicat Românii, în Magazin Istoric, t. IV, p. 234-267. Cronica lui Ludescu foloseşte până la domnia lui Radu-cel-Mare nişte scurte anale. De la Radu-cel-Mare şi până la sfârşitul domniei lui Neagoe Basarab, cronica părăseşte vechile anale şi introduce în locul lor Viaţa sfântului Nifon, descriind pe larg următoarele patru domnii: Radu-cel-Mare [1496-1508]; Mihnea-cel-Rău [1508-1510]; Vlad-cel-Tânăr [1510-1512] şi Neagoe Basarab [1512-1522].

[1] Cf. Tit Semedrea, Viaţa şi Traiul Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului. Extras din Biserica Ortodoxă Română LV [1937], Bucureşti 1937, p. 28.

[1] Ibid., p. 27.

[1] Cf. N. Iorga, Istoria Domnilor Ţării Româneşti. Compilare alcătuită de Constantin Căpitanul Filipescu, Bucureşti 1902, p. 39.

[1] Cf. Tit Simedrea, op. cit., p. 26-27

[1] Cf. Tit Simedrea, op. cit., p. 23.

[1] Cf. Melchisedec, Viaţa şi minunile Cuvioasei Maicei noastre Paraschiva cei Nouă în Paraclisul şi Acatistul Cuvioasei Maicei noastre Paraschiva, Bucureşti 1896, p. 26.

[1] Cf. D. Mazilu, Sfânta Filoteia de la Argeş, Bucureşti 1933, p. 12.

[1] Cf. Tit Simedrea, op. cit., p.27.

[1] Cf. Varlaam Mitropolitul, Carte Românească de Învăţătură, Iaşi 1643, fol. 84v-85v.

[1] Cf. N. Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, ed. II, t. I, p. 63.

[1] Cf. Tit Simedrea, op. cit., p.27.

[1] Cf. N. Iorga, op. cit., p. 124-125.

[1] Ibid., p. 307.

[1] Cf. Tit Simedrea, op. cit., p.26.

[1] Cf. G. Ostrogorsskij, Les Décisions du „Stoglav“ concernant la peinture d’image în L’Art byzantin chez les slaves, Paris 1930, II, p. 397.

[1] Cf. Mansi, t. XII, col. 106; t. XIII, col. 32-32, 33D şi 65.

[1] Cf. N. Iorga, Istoria Domnilor Ţării Româneşti, p. 39 nota 3: „Data nu se află de cât compilatorul nostru“.

[1] Cf. Simedrea, op. cit., p. 23.

[1] Ibid., p. 29.

[1] Cf. Emilia Cioranu, Călătoriile Patriarhului Macarie de Antiohia în Ţările Române, Bucureşti 1900, p. 145-146: [14 Ianuarie 1657] Cât despre chipul lui Hristos, care este la uşa altarului, e compus din mozaic aşezat pe o placă foarte veche; este chiar acela de care se vorbeşte în cronicile greceşti, că a fost mai întâia aşezat la fântâna Samariteanului din Sft. Sofia: acolo veni un Evreu şi-l străpunse cu sabia şi îndată sângele curse dintrânsul şi îi stropi hainele. Evreul băgă icoana în fântână, dar îndată apele se revărsară şi se schimbară în sânge. Pe dată ce poporul află această împrejurare, puse mâna de Evreu, care fu cunoscut după sângele ce avea pe haină. Toată această poveste e descrisă pe marginile icoanei, cum a fost adevărată, cum Evreul a împuns întrânsa şi a băgat-o în fântână, cum l-au dovedit lumea şi cum această împrejurare adevărată s’a trecut în toate cronicile greceşti din acel timp. Locul ranei era la mâna stângă şi tot mai rămase urme învederate de sânge. Cea mai mare parte din mozaic a căzut şi a rămas placa goală; pe dosul ei e zugrăvită Învierea. Aceasta e o comoară în adevăr vrednică de admirat… El [Neagoe] aduse din Constantinopol vestita icoană despre care am vorbit mai sus, precum şi celelalte bogate moaşte, plătind pentru dânsele un preţ mare.

[1] Cf. N. Iorga, op. cit., p. 39.

[1] Cf. Ghenadie Enăceanu, Mitropolitul Ungrovlahiei Neofit I în Biserica Ortodoxă Română II [1876], p. 637-639.

[1] Cf. Tit Simedrea, op. cit., p. 25.

[1] Cf. N. Iorga, op. cit., p. 39.

[1] Cf. Emilia Cioranu, op. cit., p. 140.

[1] După cucerirea Constantinopolului de Turci [29 Maiu 1453], Sfânta Sofia, marea biserică a Patriarhiei icumenice, a fost prefăcută în giamie şi patriarhul Ghenadie Scolarul a fost nevoit să mute Patriarhia în biserica foarte dărăpănată atunci a Sfinţilor Apostoli. Aci Patriarhia a stat numai până la 1456, şi s’a mutat în mănăstirea Sfânta Fecioară Pammacaristos, unde a rămas până la 1586, când sultanul Murad III [1574-1592] răpi biserica din mâinile patriarhului şi o prefăcu în geamie. Cf. M. I. Ghedeon, …, Constantinopol 1884, pp. 53, 69 şi Paspatis, …, Constantinopol 1877, p. 302. Azi biserica Pammacaristos, giamie turcească, e cunoscută supt numele de Fatieh Giami.

[1] Cf. Emilia Cioranu, op. cit., p. 145.

[1] Biserica Sfântului Nicolae, azi nu mai există, se află în imediata apropiere a Sfintei Sofii. Este aproape sigur că ea a fost distrusă de Mahomet Cuceritorul [1451-1481] odată cu prefacerea Sfintei Sofii în geamie. Între bisericile din Constantinopolul bizantin cu hramul Sfântul Nicolae, aceasta a fost identificată drept biserica Sfântul Nicolae … . Cf. R. Janin, Les églises byzantines Saint-Nicolas à Constantinople, în Échos d’Orient XXXV [1932], p. 410.

[1] Cf. Description de Constantinople, par un Anonim, în Itinéraires Russes en Orient, traduits par B. Khitrowo, Genève 1889, p. 228-229.

[1] Cf. Vie et Pélérinage du diacre Zosime [1419-1421], în B. Khitrowo, op. cit., p. 905. Printre cele 34 biserici cu hramul Sfântului Prodrom indentificate de R. Janin, biserica de care vorbeşte aci diaconul Zosima nu se găseşte printre acestea. Cf. Échos d’Orient XXXVII [1939], p. 312-351.

[1] Cf. Le Pélérinage d’Etienne de Novgorod în B. De Khitrowo, op. cit., p. 122-121. Sfinţii Apostoli, biserica cu cinci cupole zidită de Iustinian, a fost dărâmată în 1456 şi pe locul ei sultanul Mahomet Cuceritorul a ridicat giamia sultanului cuceritor.

[1] Cf. Archevéque de Novgorod, Le Livre du Pèlerin în B. De Khitrowo, op. cit., p. 87.

[1] Cf. Scribe Alexandre, Voyage à Constantinopole în B. De Khitrowo, op. cit., p. 165. Sfânta Maria Perivlept a fost construită în anul 1030 în vremea lui Roman Arghir. În secolul XVII a fost dată de Turci Armenilor, care o stăpânesc şi astăzi, dar complect refăcută. E cunoscută azi supt numele de Soulu-Monastir.

[1] Cf. Antoine de Novgorod, op. cit., p. 96 şi 87: „E acolo icoana lui Hristos, pe care Evreul a lovit-o la gât“.

Anunțuri

3 comentarii

  1. ICOANA JUNGHIATĂ DE LA ARGEŞ: GLOSĂ PE MARGINEA VIEŢII SFÂNTULUI NIFON « TIT SIMEDREA said,

    […] July 28th, 2007 at 2:26 pm (OPERA SI ACTIVITATEA) Stă scris în Viaţa Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, că Neagoe Basarab zidind mândreţea de biserică a „arhimandriei“ din Argeş, care biserică „cu frumuseţea este mai predesupra“ templului lui Solomon şi a bisericii Sfânta Sofia cea zidită de Iustinian, pe lângă multele şi pre frumoasele podoabe cu care a înzestrat-o, s’a mai străduit de a adus din Ţarigrad încă şi o sfântă icoană a Mântuitorului Pantocrator, pe care o junghiase un Ovreiu cu hangeriul. Primind icoana cu bucurie şi cu mulţămire Neagoe Vodă puse, de îi făcu o „cunună tot de aur curat şi o au podobit cu mărgăritariu ales şi cu tot feliuri de pietri scumpe“ şi o aşeză în biserica, ctitoria sa din Argeş. Legenda acestei icoane şi mutarea ei din Ţarigrad la Argeş este minunat povestită de Gavriil Protul în Viaţa Sfântului Nifon: „Şi au adus [Neagoe Vodă] icoana cea făcătoare de minuni den Ţarigrad, pre care era sămnat chipul Domnului nostru Iisus Hristos Atotţiitorul, care mai nainte o junghiase un Ovreiu cu hangeriul. Şi cum o junghe, îndată eşi izvor de sânge den locul hangeriului, cât stropi şi hainele acelui Ovreiu; iară el de frică nu văzu că-I sânt hainele stropite de sânge, ce numai ce văzu sângele care era pre icoană. Şi aşa fiind el cuprins de spaimă ca aceasta, aruncă>>> mai departe aici >>> […]

  2. Stefan Staretu said,

    Dr. Claudia Tiţa, în articolul Neagoe Bsarab, Ctitor a aToata Sfetagora . Icoanele si avatarurile lor sau despre un tezaur în mişcare, afirmă că icoana junghiată a Mântuitorului se află astăzi la Galeria de Icoane provenite de la Biserica Maica Domnului Peribletos din Ohrida. Autorul sa in volumul Neagoe Basarab, Domnul Tarii Romanesti, Editura Episcopiei Argesului si Muscelului, Curtea de Arges, 2009, la ilustratia de la pag. 177, icoana, o minune ce ar trebui omagial adusa iarasi la Curtea de Arges.

  3. Mihaela Sapovici said,

    Mi-ar fi de mare folos daca mi-ati putea da referinte critice despre acest articol. An de aparitie, publicatie, numar, loc. As vrea sa-l citez in bibliografia lucrarii de doctorat pe care o pregatesc. Va multumesc!

    MS

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: