„ADUCĂTORUL DE APĂ”
Gânduri răzleţe despre Mitropolitul Tit Simedrea
Despre Mitropolitul Tit Simedrea am auzit vorbindu-se prima oară cu mulţi ani în urmă, în casa bunicii mele din partea tatălui, în Vlaşca, în satul Asan-Aga. Să fi fost acum mai bine de patruzeci de ani, pe cînd, pregătindu-ne să pornim cu trăsura către Pădurea lui Eftimie, bunica mea îmi arătase cu degetul, undeva, departe, către Prunaru, turla bisericii ce o ridicase rubedenia ei şi a mea, „Tit al lui Simedre”. Aşa îi zicea ea vărului din partea tatălui şi celor din spiţa lor: „ai lui Simedre”. Numele îl mai auzisem de vreo cîteva ori pînă atunci, dar era numele de clan căci despre cîte un „Simedre” se pomenea cîteodată într-un fel enigmatic, ce nu îmi puteam explica pe atunci dar l-am înţeles abia mai încoace, chiar recent, semănînd cu ceva complicat şi arhaic, între pomenire şi mulţumire către strămoşul exponenţial. Prima dată, pe cînd eram copil, se întîmplase să ajungem – Tata Mare, învăţătorul, şi cu mine – undeva, pe cîmp, către Răsuceni şi, fiind arşiţă şi aşezîndu-ne lîngă o fîntînă, îl auzisem pe bunicul cum rosteşte acel nume neobişnuit, ştergîndu-se la gură cu dosul palmei după ce băuse din ciutură: „Să fie de sufletul lui Simedre”. Această propoziţie ritualică îmi rămăsese impenetrabilă şi nici măcar nu o pricepusem altfel decît ca pe un gînd şoptit către sine însuşi şi nu mă gîndisem s-o desluşesc, într-atît mi se părea de înfricoşată. Nu o înţelesesem, de fapt, şi pe cînd, peste doar cîţiva ani, o mai auzisem şi de la tatăl meu, profesorul, cînd, bătînd cîmpurile de la Drăgăneşti de Vlaşca spre Comoara, ne opriserăm lîngă o cişmea, tot într-o vară ce aducea, în căldura ei de altădată, halucinaţie, zăduf şi, către orizonturi, pînze jucătoare de aer, fantasme, duhuri subţiri: apa morţilor. Tata se oprise să-şi potolească setea şi, după ce>>> continuarea aici >>>
ARTUR SILVESTRI
OPERA ŞI AUTORUL: „DIN TRECUTUL BISERICII NOASTRE: VIAŢA MÎNĂSTIREASCĂ ÎN ŢARA ROMÎNEASCĂ ÎNAINTE DE 1370”
«Sub conducerea Bisericii s-au organizat principalele centre de activitate cărturărească şi artistică ale evului mediu, care au fost timp de cîteva veacuri marile mînăstiri».
(Istoria Romîniei, II, p. 170, Edit. Acad. R.P.R., 1962)
În prima jumătate a veacului nostru cînd se spunea că «… în vremea cînd poporul bulgar trăia sub necurmată frică de turci [în a doua jumătate a secolului al XIV-lea], mai mulţi din călugării bulgari învăţaţi de atunci şi-au năpustit patria şi au mers în Romînia şi în Serbia. Acolo au întemeiat biserici şi mînăstiri – noi vetre de cultură bulgară» ; sau că «în a doua jumătate a secolului al XIV-lea fu introdus la noi de la vecinii slavi de peste Dunăre, care-l luaser[ şi ei de la bizantini, călugărismul, viaţa călugărească» ; sau că «Nicodim este întemeietorul mînăstirii în Ţara Romînească» ; ori că «cele dintîi schituri şi mînăstiri de la noi s-au clădit tîrziu, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, sub influenţa Athosului, însă nu direct ca la sîrbi şi bulgari, ci prin mijlocirea lor» , – atunci, zic, titlul acestei osteneli ar fi părut nepotrivit. Azi însă cînd documente scrise şi arheologice dovedesc fiinţa vieţii mînăstireşti în Ţara Romînească înainte de venirea sfîntului Nicodim de la Tismana , cele spuse mai sus cer o neapărată întregire menită să dea altă faţă problemei, – scop pe care-l urmăreşte osteneala noastră. Adevărat, cea dintîi mînăstire din Ţara Romînească cunoscută documentar este Vodiţa (1370); cea zidită din material trainic, ascultînd de un egumen canonic, avînd un statut canonic juridic (autodespoţie sau samovlastie, cum zice în documente) răspicat rostit în hrisovul de întemeiere, şi înzestrată de voievodul ţării cu bunuri şi privilegii . Adică, Vodiţă este prima noastră mînăstire care se poate încăputa în definiţia unui sfînt lăcaş aghiorit de acest soi: «Mînăstire înţelegem clădirea al cărei scop este trăirea laolaltă a călugărilor, după rînduieli mai din nainte definite, pentru a se putea ajunge prin viaţa călugărească la desăvîrşire în virtuţile creştine» . Totuşi în Ţara Romînească viaţa de mînăstire nu începe o dată cu mînăstirea zidită în 1370 pe apa Vodiţei; şi Sfîntul Nicodim nu este întemeietorul vieţii mînăstireşti la noi. De bună seamă el poate fi socotit organizatorul, ori mai drept reorganizatorul (aşa cum va fi în secolul al XVIII-lea Paisie Velicicovschi) acestei>>> mai departe aici >>>
OPERA ŞI AUTORUL: „DIN TRECUTUL BISERICII NOASTRE: FOST-AU DOUĂ SFINTE LĂCAŞURI LA COZIA?”
De la Călimăneşti în sus, pe dreapta Oltului, valea largă şi netedă începe să se îngusteze, codrii coborînd de pe înălţime pînă în matca apelor îmbracă coastele în veşmînt de verdeaţă, soseaua îşi croieşte drum pe alocurea prin stîncă şi, cum treci de izvoarele tămăduitoare de la Căciulata, vederea-ţi cade pe mînăstirea Cozia răsărită din Olt drept în despicătura munţilor. Şi de mai sileşti pasul încă vreun kilometru doi pe lîngă mîndreţea de bisericuţă ce-i zice Bolniţa mînăstirii Cozia, dai de nişte dărîmături cărora tradiţia le spune Cozia Veche; dărîmături care se cred a fi ruinele mînăstirii «la locul numit Călimăneşti pe Olt» , pomenită într-un hrisov de la Mircea cel Bătrîn (1386 septemvrie 26-1418 ianuarie 31), din anul 1388 (6896) mai 20 . De la mînăstirea, pomenită în sus zisul hrisov «la locul numit Călimăneşti pe Olt» , n-au rămas de cît ruinele ce se văd şi trei hrisoave dar este ea oare altă mînăstire decît cea pomenită într-un alt hrisov, tot de la Mircea cel Bătrîn şi tot din anul 1388 (6896) mai 20, «la locul numit Nucet pe Olt, adică Cozia»… ? Întrebarea e căşunată de isprava lui Mircea Vodă Bătrînul, care, în acelaşi an, lună şi zi (1388 mai 20), dă două hrisoave, cîte unul pe numele fiecăreia din mînăstirile pomenite mai sus. În hrisovul dat primei mînăstiri el îi întăreşte danii căpătate mai demult de la alte persoane, privilegiul de autodespotie-samovlastie, adaogă şi el un sat, o moară şi lucruri de îmbrăcăminte şi de mîncare, şi chiar îi supune supt ascultare mînăstirea Cotmeana cu tot ce se ţine de ea. Şi prin hrisovul dat celeilalte mînăstiri Mircea îi dăruieşte cinci sate cu scutire de dajdii şi de prestaţii domneşti şi… nimic mai mult. Pînă aci nu e nimic nefiresc sau căşunător de nedumerire sau împerechetor de păreri. Nedumerirea şi împoncişarea e în altă parte: Acolo unde hrisoavele spun că Mircea cel Bătrîn a ridicat din temelie pe fiecare din aceste mînăstiri, deşi se poate zice că ele fiind zidite la o mică depărtare una de alta, pe dreapta Oltului la scăparea lui din strunga munţilor, nu e de priceput două mînăstiri de bărbaţi, ridicate deodată de acelaşi întemeietor, pe acelaşi loc şi atît de aproape una de alta, mai ales că pravila Sfîntului Vasilie cel Mare opreşte, pentru ferirea de certuri şi neînţelegeri, aşezarea a două mînăstiri în aceiaşi localitate . Deosebit de aceasta nedumerirea sporeşte şi pentru că>>> mai departe aici >>>
OPERA ŞI AUTORUL: „FILOTEIU MONAHUL DE LA COZIA – IMNOGRAF ROMÂN”
MITROPOLIA OLTENIEI
Nr. 1-2/1954
În cărţile române bisericeşti numite Psaltire şi Catavasier, găsim aproape în toate ediţiile dela 1637 şi pînă azi, nişte mici tropare intitulate: «Pripeale la praznicele domneşti şi la toţi sfinţii cei vestiţi care au polieleu. Facerea lui Filoteiu monahul» . Dar nici titlul cîntărilor: Pripeale, nici numele autorului, Filoteiu monahul, n-au stîrnit atenţia nimănui pînă în vremea noastră; pentru că nici titulatura troparelor, nici numele autorului nu spun nimic deosebit. Cărţile bisericeşti sînt pline de imnografi indicaţi numai cu numele şi calitatea de monah; iar numirea de «pripeale» nu este o titulatură rezervată numai «facerei» lui Filoteiu monahul. Şi precum despre mulţi dintre aceştia nu se cunoaşte nimic mai mult decît numele şi ce ei au scris, tot astfel nu s-a ştiut nimic pînă în preajma secolului al XX-lea nici despre Filoteiu monahul şi «pripealele» lui. În preajma acestui început de veac cercetarea mai de aproape a manuscriptelor slavoneşti din ţările noastre a dus la însemnata descoperire că acest monah Filoteiu, autorul pripealelor ce se cîntă la polieleu, a fost logofăt lui Mircea Voievod, fapt limpede arătat de titulatura acestor cîntări aflate în multe manuscripte slavoneşti, dintre care unele cu o vechime chiar din secolul al XV-lea . Cel dintîi dintre învăţaţii care s-au întîlnit în cercetările lui cu Filoteiu monahul şi cu pripealele sale, a fost episcopul Romanului, Melchisedec. Tot ce el a ştiut despre acest călugăr şi despre alcătuirea lui, le-a notat într-o însemnare pe un ms slavonesc, însemnare cunoscută pînă în vremea din urmă numai de A. I. Jacimirskij, care, într-o lucrare despre manuscriptele slavoneşti publicată în anul 1899, stabileşte pe temeiul acestei însemnări că Filoteiu este romîn şi a fost logofătul lui Mircea I-iul al Ţării Romîneşti . Descoperirea lui Melchisedec, dată publicităţii de A. I. Jacimirskij, a rămas uitată pînă în anul 1931, cînd a fost scoasă din nou la lumină la congresul de studii slave din Praga în acel an. Cu acel prilej s-a pus în evidenţă însemnătatea pripealelor lui Filoteiu monahul din punct de vedere literar şi s-a precizat că a fost logofăt al lui Mircea-cel-Bătrîn şi că este una şi aceiaşi persoană cu Filos, logofătul care apare într-un hrisov de la acest Domn, datat 1392, ianuarie 8 . Cu aceste complectări, numele lui Filoteiu monahul a intrat în cele mai noi lucrări de sinteză despre istoria Romînilor şi a vechei literaturi romîneşti , aşa că se poate spune azi, că>>> continuarea aici >>>
OPERA ŞI AUTORUL: „FILOTEIU MONAHUL DE LA COZIA – DATA, LOCUL ŞI LIMBA ÎN CARE S-AU ALCĂTUIT PRIPEALELE”
Mai nainte am arătat cum că Pripealele lui Filoteiu monahul, fost logofăt al lui Mircea-cel-Bătrîn, au fost tipărite în Ţara Romînească în slavoneşte întîia oară în Psaltirea slavonă, ed. Govora 1637. Acum să căutăm să dovedim: (a) cînd au fost editate aceste cîntări în limba romînă: (b) locul şi timpul alcătuirii lor, (c) cum şi limba în care le-a redactat autorul lor. Iar pentru a ne ţine de făgăduiala dată, vom spune mai întîi cîteva cuvinte şi despre Veliceanii. Ce sînt Veliceaniile? „Veliceanii”, traduse în romîneşte cu „Mărimuri” , vin fără îndoială de la slavonescul ……., cu care încep toate veliceaniile . Termenul veliceanie traduce însă pe foarte vechiul ……., derivat din cuvîntul începător al nespus de frumosului imn al Maicii Domnului: ………. (Luca 1, 46), ale cărui stihuri însoţesc troparul „Ceea ce eşti mai cinstită…” de la Oda IX-a a Canonului de la Ortrină. În acest caz stihurile acestui imn iau numele de Mărimuri. Sînt însă şi alte ………, special întocmite pentru diferite sărbători împărăteşti ce se cîntă tot la Oda IX-a a Canonului de la Ortrina acelor praznice .Cărţile liturgice greceşti conţin „megalinarii” ce se cîntă şi în alte momente ale celor şapte Laude, dar caracteristice sînt cele ce se cîntă la Oda IX-a, de unde şi definiţia: „………..(…..), dar mai ales pluralul …….. (….) se numesc în liturgica Bisericii ortodoxe stihurile (din sfînta Scriptură ori altele) ce se cîntă înainte de Oda IX-a a canonului sărbătorilor împărăteşti (de obiceiu) şi a celor ale Maicii Domnului şi, prin excepţie, şi la unele din sărbătorile sfinţilor” . Dar veliceaniile nu sînt megalinarii, apropierea este numai verbală, ci sînt pripeale, şi bănuim că li s-a dat numele de veliceanii, spre a le deosebi de „facerea” lui Filoteiu monahul; fapt ce dovedeşte că au fost alcătuite în urma pripealelor. Veliceaniile aşa dar îşi trag numele de la verbul slavonesc începător, şi sînt nişte mici tropare în care se preamăreşte unul din ipostasele sfintei Treimi ori Maica Domnului sau un sfînt, – tropare care se cîntă la polieleu însoţite de stihuri din psalmii aleşi, înlocuind pripeala Aliluia din mss şi ediţiile greceşti, iar în Biserica noastră de azi făcînd dublă întrebuinţare cu pripealele lui Filoteiu monahul. Veliceaniile apar prima dată în Biserica romînească în>>> continuarea aici >>>
OPERA ŞI AUTORUL: „ICOANA JUNGHIATĂ DE LA ARGEŞ: GLOSĂ PE MARGINEA VIEŢII SFÂNTULUI NIFON”
Stă scris în Viaţa Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, că Neagoe Basarab zidind mândreţea de biserică a „arhimandriei“ din Argeş, care biserică „cu frumuseţea este mai predesupra“ templului lui Solomon şi a bisericii Sfânta Sofia cea zidită de Iustinian, pe lângă multele şi pre frumoasele podoabe cu care a înzestrat-o, s’a mai străduit de a adus din Ţarigrad încă şi o sfântă icoană a Mântuitorului Pantocrator, pe care o junghiase un Ovreiu cu hangeriul. Primind icoana cu bucurie şi cu mulţămire Neagoe Vodă puse, de îi făcu o „cunună tot de aur curat şi o au podobit cu mărgăritariu ales şi cu tot feliuri de pietri scumpe“ şi o aşeză în biserica, ctitoria sa din Argeş. Legenda acestei icoane şi mutarea ei din Ţarigrad la Argeş este minunat povestită de Gavriil Protul în Viaţa Sfântului Nifon: „Şi au adus [Neagoe Vodă] icoana cea făcătoare de minuni den Ţarigrad, pre care era sămnat chipul Domnului nostru Iisus Hristos Atotţiitorul, care mai nainte o junghiase un Ovreiu cu hangeriul. Şi cum o junghe, îndată eşi izvor de sânge den locul hangeriului, cât stropi şi hainele acelui Ovreiu; iară el de frică nu văzu că-I sânt hainele stropite de sânge, ce numai ce văzu sângele care era pre icoană. Şi aşa fiind el cuprins de spaimă ca aceasta, aruncă icoana într’un puţ care era într’o pimniţă, că şi el în pimniţă într-ascuns junghiiase sfânta icoană. Decii eşi afară, ca când n’ar şti el de acea minune nimic şi cum eşi afară, îndată’l timpinară nişte oameni şi deaca-l văzură, că este aşa crunt de singe pre haine, îl prinseră şi-l întrebă: ce va să fie aceasta? Iar el văzând hainele crunte, îi fu a mărturisi aeve şi el minunea icoanei şi alergară toţi denpreună la puţ şi scoaseră icoana afar. Iar singele tot izvorăia den urma hangeriului neoprit, atât cât şi apa aceia se făcuse roşie de singe. O, mari sânt minunile tale Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru! Care lucru deaca văză acel Ovreiu, crezu în Hristos Fiul Lui Dumnezeu, şi se boteză el cu toată casa lui. Aşijdirea şi alţi Ovrei mulţi, carii văzură cu ochii lor acea minune mare, să botezară. Pentru care minune este pretutindinilea scrise şi vestită. Iar mutarea acei icoane din Ţarigrad în Ţara Românească aşa fu: că se arătă în vis>>> mai departe aici >>>
I.P.S. DR. ANTONIE PLĂMĂDEALĂ DESPRE MITROPOLITUL TIT SIMEDREA
I.P.S. Dr. Antonie Plămădeală: Pe Mitropolitul Tit Simedrea l-am cunoscut destul de bine. După ce a venit de la Cernăuţi şi s-a stabilit în Mânăstirea Cernica, venea des prin Bucureşti, unde şi slujea: Era un mare mitropolit, cărturar de care ţineau seama toţi. Nu ştiu sigur de ce a plecat de la Cernăuţi. Cum însă eu l-am întâlnit după război, cred că a plecat din pricina războiului. l-am întâlnit adesea pe la Academia Română, la bibliotecă, pentru că era destul de studios. El a publicat cel dintâi din scrierile unui călugăr de la Cozia. A scris primele documente descoperite în Mânăstirea Cozia, ale Avei Jipa, care au socotite scrierile cele mai vechi de pe teritoriul ţării noastre. Ştiu că era un călugăr bun, şi nu şi-a încetat încercările nici când a fost în Mânăstirea Cernica. Cred că era foarte bătrân. Îmi aduc aminte bine de el, fiindcă el a fost unul din cei trei episcopi care m-au hirotonisit pe mine întru arhiereu, în ziua a treia de Crăciun, în anul 1970. Mi se părea că e de o linişte cumva fantastică. Nu l-am auzit plângându-se vreodată de ceva. Aşadar, el m-a>>> continuarea aici >>>
A. FÃGEŢEANU DESPRE TIT SIMEDREA
În anul 1942, am fost pe frontul de răsărit, am luptat ca ostaş şi când m‑am apropiat cu regimentul meu de Stalingrad. Sus comanda gen. Dragalina, fiul eroului. Până atunci am înaintat mereu, zi de zi, la Stalingrad însă am fost respinşi. Însă nu de armata regulată ci de cadeţii şcolii militare aşa cum era numai în Bucureşti când au venit turcii. Ne‑a respins armata şi pompierii: adică au plecat cu entuziasm să apere oraşul şi atunci mi‑am dat seama că ruşii erau mult mai bine pregătiţi ca până atunci pentru că americanii le‑au dat armament nou, sofisticat, aveau arme cu lunetă, puteau repera la orice distanţă un om sau inamicul şi prima dată când am fost respinşi de la Nistru am înaintat foarte uşor până la Stalingrad. Acolo am fost respinşi, repet, de cadeţii şcolii militare, pe urmă ruşii au început mereu să ne atace şi să înainteze ei. Eu conduceam atunci un grup de tunuri grele nemţeşti, nu erau foarte performante şi nu reperau anumite obiective şi bariere şi făceau mai multă panică. Şi atunci am fost reperat de ruşi, au tras asupra mea cu schije, şi am fost rănit grav, mi‑a fost rupt maxilarul inferior cu totul. Totul s‑a întâmplat dimineaţa, la răsăritul soarelui; în unitate mai erau nişte medici ca ostaşi în linia I (nu ca medici) din Ardeal – voluntari; şi ei apreciau că mai am vreo 2 ore de viaţă. Nu mi‑a spus nimeni dar i‑am auzit eu când spuneau la alţii. În clipa aceea am auzit un zbârnâit de motor de avion ce ateriza forţat ca şi când ar cădea, un avion de vânătoare. Pilotul şi observatorul au reparat în câteva minute fisura de la rezervorul de benzină că altfel se aprindeau în aer, dacă nu aterizau, şi un ofiţer din Maramureş, Ion Ciurea, pe care l‑am dezgropat când a fost acoperit de pământul spulberat de căderea unei bombe, l‑am dezgropat cu lopata din nămol şi el atunci a vrut să mă salveze spunându‑le celor cu avionul să>>> mai departe aici>>>
_____________________________
TIT SIMEDREA 